Viata in scaun rulant. Cu zambet.

Am fost motociclist vreo 8 ani. In primii 5 am mers numai pe enduro – off-road – n-am avut treaba cu soselele. Am avut vreo 1.257 de accidente prin munti, vai si campii, niciunul demn de a fi trecut la categoria accidente ci… mici cazaturi si tavaleli.

Ceilalti 3 ani m-am suit pe un supersport de 900 cc. Am avut 3 accidente nasoale rau… la primul mi-a taiat calea si m-a palit un domn binevoitor cu un A8 (a si fugit dupa accident, i-am urat sanatate), la al doilea m-a lovit un alt domn din spate cand stateam la stop (s-a tumefiat doar motoreta), la al treilea mi-a iesit un nene cu un camion de 7,5 tone de pe cedeaza – eu aveam prioritate (a zis ca nu m-a vazut, l-am iertat).

Unde vreau sa ajung… de cand m-am urcat pe doua roti nu mi-a fost frica de moarte ci… de scaunul cu rotile. Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie, un om dependent de alti oameni. De-aia m-am si lasat de motorete…

Apoi, dupa ceva timp, am jucat in Inima de Tigan. Si la un moment dat personajul meu a fost impuscat, si a trait o perioada destul de lunga in scaun rulant. Experienta a fost cel putin groaznica, atunci cand te implici in rol ii traiesti si dramele, iar neputinta de a merge mi se pare una dintre cele mai urate si greu de dus nenorociri.

Vorbind iar despre viata reala si despre Romania… rampele de acces pentru persoanele ce folosesc scaune rulante pentru deplasare cu unghiuri imposibile de 60 de grade, imposibilitatea de a urca sau cobori din majoritatea mijloacelor de transport in comun, bordurile imense, masinile parcate pe trotuar… toate astea si multe altele fac viata unui om cu handicap locomotor si mai grea decat este ea oricum…

Asa ca atunci cand am fost invitat sa particip la meciul de baschet Motivation – Bloggeri am acceptat bucuros.

I-am cunoscut pe cei din echipa Motivation, am discutat, am ras si am si jucat (din pacate foarte putin, apucasem sa confirm inainte participarea si la evenimentul I Velo Bike Day si am ajuns tarziu de-acolo).

Nu stiu cat a ajutat prezenta mea acolo, sper ca a ajutat cu ceva, dar stiu ca m-a facut – din nou – sa apreciez oameni loviti de soarta dar care au putere sa se ridice si sa continue. M-a facut sa apreciez din nou tot ce am. M-a facut sa spun din nou ca… unii oameni sunt facuti sa fie invingatori cu toate ca viata pare sa le stea impotriva mult prea mult.

Si ca sa stiti… Motivation ne-a batut la basket de ne-a zvantat.

Pe aceeași temă

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • […] masini de peste 1.000 de cai putere, moto-ride cu cea mai nebuna motocicleta fabricata pana acum, baschet in scaunul cu rotile, si […]

    răspunde-i
  • cleanzone
    • 10.09.2013

    Viata nu se opreste la un handicap, fie el chiar fizic!

    răspunde-i
  • Doina
    • 06.01.2012

    Am inteles mesajul tau perfect.E bine ca ai renuntat la motoare s iti inteleg perfect frica deoarece sunt unul din multi parintii(mama) acelor tineri care sunt imobilizati intr-un scaun rulantdin aceasta tara…Numai ca fiul meu Claudiu este paralizat de la piept in josde aproape16 ani(are acum 29 ani). Foloseste un scun rulant electric foarte sensibil la atingerea telecomenzii caci altfel are fi imposibil sa se deplaseze cu unul clasic…Mainile ii sunt functionale la nici 5%, nu misca degetele de la maini,nu mananca singur, nu bea apa singur…”Greul”a fost in primul an, pana a “invatat”ca trebuie sa luptam cu orice pret si nu a fost usor.Claudiu, fiul meu a fost mai tare decat noi,ne-a invatat pas cu pas pe noi familia caci poti sa fii un invingator si in aceasta situatie a lui…Este foarte adevarat caci asfel de persoane ar avea nevoie de ajutor de specialitate numai ca nu il ofera nimeni, decat paltiti si de unde sa iti permiti avand in ingrijire o astfel de persoana sa platesti psiholog…cand abia poti sa faci fata nevoilor de zi cu zi pentru persoana cu handicap sever pe care o ai…Rampele sunt facute …numai asa sa fie…bordurile sunt inalte…accesul oriunde este aproape imposibil…Grija autoritatilor pentru asta este 0.Protectia sociala la fel…0. Mai nou de anul trecut nu mai au bani sa plateasca insotitorii persoanelor cu gradul 1…doar e criza…Dar noi familia trebuie sa avem grija de cei pe care ii avem cu asfel de probleme. Am vazut in film cat de bine ai jucat rolul “in scaunul cu rotile”.A fost greu sa joci rolul, numai ca in viata reala in astfel de situatie e mult mai greu si tu stii asta! NICIODATA de cand filu meu a devenit dependnt de acest scun rulant nu am considerat ca este o povara! Doar o mare PROVOCARE pentru mine,famila lui data de la viata si ca trebuie sa luptam alaturi de el.Caracterul lui, provocarile la care face fata cu ne-au dat dovada ca nu e o persoana cu nevoi speciale, ci o persoana MULT MAI SPECIALA decat noi cei din jurul lui. Nu s-a lasat “prada” neputintei si a cautat…cautat , pana a gasit ceva ce poate face, asa fara maini funcionale si fara picioare.Nu s-a inchis in”cochilia” lui nu s-a ascuns in casa de frica privirilor mirate ale celor din oras…A iesit ori de cate ori i-a permis vremea cu prietenii, la un eveniment, meci de fotbal sau orice fara a fi eveniment…Dar nu toti cei cu asfel de probleme reusesc sa iasa…dupa ce au ajuns intr-un scaun rulant…nu au puterea…si ar trebui ajutati de personal specializat sa o faca…Cu ani in urma i-a cunoscut si fiul meu pe cei de la Motivation.Sunt niste oameni minunati, care ar putea oricand da lectii de viata celor care au doua maini si doua picioare functionale!
    Claudiu pentru noi familia lui este exemplu de viata!
    Iar ca el sunt convinsa ca sunt destui, numai ca mentalitatea in RO este asa cum este fata de persoanele cu astfel de handicap…

    răspunde-i
  • Filisan Ionut
    • 27.10.2011

    Salut, sunt Ionut si am facut parte din echipa Motivation in acest meci. Este adevarat ca multe persoane cu dizabilitati sunt o povara pentru toti din jurul lor, cu totii au simtit asta la inceput dar datorita unei mentalitati bune si unui sprijin din partea prietenilor poti sa te ridici mult peste acel stigmat de persoana neajutorata. Eu nu am nici-o problema in a conduce, merge la facultate, face sport etc si din pacate nu sunt foarte multi asemenea mie. Orice persoana este dependenta de cei din jur, depinde de noi de cat de mult depindem de altii.
    P.S. Mi-a facut placere sa joc alaturi de tine.

    • Cabral Ibacka
      • 28.10.2011

      Ionut, si mie mi-a facut placere, mi-a parut tare rau ca n-am jucat mai mult…

      Cat despre ce spui despre partea cu greutatile… sunt multi oameni care nu au probleme de genul asta si sunt niste ancore la gatul familiei si prietenilor, voi sunteti un exemplu ca… se poate. Cu toate ca-i greu, ca sunt multe chestii impotriva… voi demonstrati in fiecare zi ca, daca esti un luptator, poti face ce vrei tu in viata asta. Felicitari!

    răspunde-i
  • ioanna
    • 26.10.2011

    eu sunt o pers cu handicap locomor de 4 ani, in urma unei boli foarte rare…. am inteles mesajul tau Cabral, adevarul este ca la inceput cand viata ne pune la incercare avem obiceiul sa ne uitam in urma si sa zice “ce am fost si ce am ajuns” iar atunci ne dam seama ca avem nevoie de cei din jur, dar de fapt sa stiti ca indiferent de situatie avem nevoie de cei din jur si de familie doar ca nu ne dam seama… unii reusim sa depasim aceasta situatie iar altii nu, din pacate… eu am avut nevoie de 4 ani ca sa-mi dau seama ca nu sunt ca un “parazit” cum spuneam eu inainte si adevarul este ca putem fii independenti dar trebuie ca cei din jur sa ne ajute sa ne integram, iar ca sa facem asta avem nevoie de rampe ca sa avem acces oriunde…iar acestea lipsesc peste tot si unde sunt parca le-au facut in bataie de joc… mai mare mi-a fost mirarea cand am fst acum cateva saptamani la magazinul Orange in Bistrita si nu aveau rampa, aveau ditamai scara inalta si cand le-am zis de rampa mi-au raspuns ca nu depinde de ei… atunci de cine??? acesta e un mic exemplu… dar de ce nu incercati voi vedetele sa faceti ceva in privinta asta si sa ne ajutati? cred ca a-ti putea… dar RESPECT pt MOTIVATION si pentru cei care ii sustin!

    • Cabral Ibacka
      • 28.10.2011

      Ioanna, stiu ca ai inteles mesajul meu… am ajuns la el privind si ajutand doi prieteni care au trecut prin asta.
      Si, desi imi pare tare rau ca a fost asa, ei m-au convins sa ma las. Si cred ca bine au facut…
      Cat despre Motivation… asa-i, merita aplauze!

    • Mihaela
      • 26.10.2011

      Imi pare bine ca ai raspuns si tu aici. Stii de ce ti-au trebuit 4 ani pentru ca sa-ti dai seama ca esti de fapt independenta? Pentru ca nu ai avut persoanele specializate care sa te pregateasca pentru ce va fi acum 5 ani cand boala ta probabil debuta, pentru ca nu ai mijloacele de confort pentru a-ti indeplini niste dorinte absolut normale (acces la biblioteca, magazin, politie, posta…etc)
      Mentalitatea comunista ca avem copii sanatosi (ochi de soim, muschi de fier, eu nu sunt om, sunt brigadier) – noi nu aveam oameni cu handicap, nu aveam SIDA, nu aveam cancere…nu aveam nimic din astea care sa ne pregateasca, sa ne dea acces la cate ceva. Ca nu sunt rampe in Romania acum. Intrebarea este: Au existat vreodata? Nu. Eram pregatiti sa dam nasul cu realitatea. Nu. Copiii de genul acesta erau tinuti in casa in general, vecinii se uitau cu mila la ei si compatimeau parintii acestora…incerc sa fac ceva cu prietenii mei din Romania sa inteleaga ca nu vor progresa pana nu vor sterge ceva din mentalitatea lor si de accepta adevarul…sunt o mica picatura chinezeasca care sper ca va schimba ceva. Daca ar exista persoane specializate (platite la adevarata valoare) care sa ajute psihologic mai ales, fiziologic, daca ar exista o legislatie corecta si care sa si fie respectata atunci unui om nu i-ar mai trebui atata timp sa considere ca e problema familiei. Familia ar fi si ea pregatita sa considere ca o asemenea persoana este doar mai speciala, nu dependenta de alte persoane.
      Vezi de aici vine frica aia de care vorbeai, din necunostinta…e ca si cand te duci la examen cu lectia neanvatata. Cei din afara au pregatirea necesara, au legislatia, au mijloacele care sa le ofere o viata mai usoara celor in aceasta suferinta. Romaniei ii pleaca medicii, asistentii, fizioterapeutii de elita pentru ca guverantii nu accepta inca aceasta problema si ii platesc ca vai de lume.
      Iar din frica noastra se hranesc ei!

    răspunde-i
  • Cami
    • 25.10.2011

    Eu cred ca am inteles ce ai vrut sa spui, Cabral. Inclusiv in fraza: “Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie…”. Nu multi dintre cei care ajung intr-un scaun rulant reusesc sa treaca peste si sa mearga mai departe singuri, ori cu ajutor minim.
    Omul pe care-l apreciez si-l admir cel mai mult, una dintre prietenele mele, are proteze la ambele picioare (a suferit un accident de tren si a ramas fara ambele picioare). Este cel mai puternic om pe care-l cunosc eu. A refuzat scaunul rulant, ba chiar si sa mearga sprijinita in baston. Mai cade uneori, iarna insa, mereu ne povesteste razand despre “trante”. Stiu ca se loveste atunci cand cade, stiu ca o dor operatiile uneori insa, ea nu vrea ca asta sa-i conduca viata. Lucreaza cot la cot cu noi, se distreaza cot la cot cu noi, danseaza, conduce masina. De curand si-a intemeiat o familie si are cel mai scump baietel. Isi traieste viata si e fericita.
    Insa, nu toti cei care trec prin incercari de acest fel, au puterea de a-si lua viata in piept, asemeni ei.
    Eu ii admir, pana la Dumnezeu si inapoi, pe cei care-si infrunta conditia, stiu sa-si faca viata frumoasa si sa fie fericiti.

    • Cabral Ibacka
      • 25.10.2011

      Da, Cami, tu ai inteles. Exact ca si tine, ii admir pana la cer pe cei care reusesc sa-si infrunte conditia, oricare ar fi ea, si sa-si faca viata frumoasa.

      Cat despre optiunea personala… greutatea legata de gatul familiei mi se pare cea mai grea lovitura pe care ai putea sa i-o dai propriei familii. De-aici vine si concluzia proprie…

    răspunde-i
  • Mihaela
    • 25.10.2011

    Wilrose are foare mare dreptate. Si fiind in asentimentul ei/lui am sa mai comentez cate ceva. Poti fi o piatra de gatul familiei chiar si atunci cand ai doua maini si doua picioare functionabile, atata timp cat esti lenes si n-ai un tel in viata.
    Imi aduce aminte de un prieten foarte bun (unul din singurii psihologi din Romania care este in scaun cu rotile) si care este psihoterapeutul celor cu acest fel de probleme. Stii cum este sa ai un prieten asa? In primul rand trebuie sa te certi cu el pentru ca sa ai deschidere catre o mare prietenie. Avusese un accident nefericit la inot si…..pac scaun cu rotile (voila nu trebuie sa te urci pe motocicleta sau sa conduci vreun camion ca sa ai accident). Parintii practic nu l-au scos din curte vreo 3 ani pana o cineva l-a scos cu forta din casa si la adus la mine la Revelion. Din momentul ala l-am obligat sa-si faca singur treburile. Citea mult si ii placea sa comunice, sa ajute si atunci i-am spus ca obligatoriu trebuie sa se ajute pentru ca nimeni nu e obligat pe lumea asta sa ne duca crucea. Parintii nu-i alegem, rudele la fel dar prietenii sunt numai aceia care ne spun adevarul. Depinde cum vrem sa-l primim si sa-l analizam.
    I-am spus ca parintii lui vor imbatrani si el va trebui sa faca ceva cu capul si cu energia lui pentru a supravietui. Ne-am certat….dar m-a sunat peste 5 luni si mi-a spus ca a intrat la Psihologie. Ca i-a fost rusine in ziua examenului cand a iesit din sala de examen si asteptandu-l pe fratele lui cineva i-a pus in palma o bancnota…atunci a luat hotararea ca nu el va fi cel ajutat. L-am injurat….prieteneste de intrare la facultate!
    M-am certat cu mama lui (acum suntem prietene) cand l-am incurajat sa-si ia masina (Doamne ce Trabant a avut…dadeam niste curse fiind 7 persoane inauntru – poti sa-ti inchipui? – acum are Mercedes – i-am zis ca nu mai e funny) I-am spus : “Doamna eu am doua maini si doua picioare si poate sa ma calce un nebun pe trecerea de pietoni….asta e viata. El este mai atent ca oricine la volan si apoi nu poate sa stea ca un caine in lesa de cate ori se duce la facultate sau sa intalneasca cu prietenii – lasati-l sa fie EL”.
    S-a casatorit cu o femeie superba care si ea este psiholog si au cabinetul lor. Ma simt atat de bine cand ii vad. Ne vedem rar pentru ca eu locuiesc in alta tara dar de cate ori vorbim si ne intalnim avem ceva de rude in noi.
    Vezi viata poate fi si altfel si poate fi abordata altfel.
    Pietre de gat sunt prostii, lenesi si persoanele alea care nu fac nimic pentru acest fel de persoane. Potentialul lor e urias!

    • Cabral Ibacka
      • 25.10.2011

      Pai poti fi o piatra de gatul familiei si altfel, ai dreptate. Dar eu aici faceam rappel exclusiv la mine, si cum mama m-a educat luptator si capabil sa indur cu stoicism, celelalte exemple date de tine nu-si gasesc locsor in discutia noastra, ca eu nu vorbeam in general… am dreptate?

      De laudat ce-a facut prietenul tau, ce a reusit, cum a reusit.
      Dar, vezi-tu, noi acum vorbim despre ce au facut oamenii respectivi dupa ce au fost pusi in fata problemei, a situatiei care nu putea fi rezolvata ci doar modificata spre un fagas care ar fi putut insemna fericire (asa cum o inteleg eu).

      Eu vorbesc despre momentul in care, inainte de a se intampla orice, am macar iluzia ca pot (ca puteam) alege.
      Faptul ca nu ma simt la fel de puternic ca si ei, punandu-mi problema, asta subliniaza articolul.

      Ca ati inteles voi gresit… e altceva, poate nu m-am exprimat eu cum trebuie sau poate ca nu ati fost foarte atente la ce am scris.
      Pentru mine tocmai acest crez si frica despre care vorbeam in articol ma face sa-i respect si mai mult pe oamenii pe care i-am intalnit sambata.

    răspunde-i
  • Dea
    • 25.10.2011

    Trebuie sa va luati revansa! 🙂

    • Cabral Ibacka
      • 25.10.2011

      O sa incercam… dar asta nu inseamna ca am avea vreo sansa, sunt buni!

    răspunde-i
  • wildrose
    • 25.10.2011

    “Unde vreau sa ajung… de cand m-am urcat pe doua roti nu mi-a fost frica de moarte ci… de scaunul cu rotile. Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie, un om dependent de alti oameni.”

    Scopul tau este unul laudabil si sunt convinsa ca cei vizati ti-au inteles intentia, dar daca ar fi sa despicam firu-n patru si sa analizam mesajul de mai sus nu e tocmai in spiritul evenimentului la care ai participat.

    In primul rand, din ce spui tu poti deduce ca scaunul rulant pare sa fie o soarta mai rea decat moartea. Si…cu totii am fi tentati sa spunem asta, insa sunt absolut convinsa ca persoanele care folosesc un scaun rulant pentru a se deplasa pretuiesc fiecare moment. Si familiile lor de asemenea, sunt convinsa.
    De asta, la fel de inoportuna mi se pare si fraza urmatoare, in special din moment ce evenimentul la care ai fost chemat ii are chiar scopu de a-ti arata ca cei din echipa Motivation sunt persoane independente si puternice, contrar preconceptiilor tuturor.

    Your heart is in the right place but the words are not really helping you this time.

    • Cabral Ibacka
      • 25.10.2011

      Ai si n-ai dreptate. Pentru ca una este sa vorbim despre viata privita prin ochii tai, si alta este sa reevaluezi privind faptele altora.
      Din punctul meu de vedere, pentru mine, frica mai mare era de paralizie decat de moarte. Asa era atunci, asa e si acum, de-aia nu mai merg cu motoreta.
      Si cred ca tocmai frica asta mare ma face sa-i privesc cu si mai multa admiratie pe cei care transforma viata intr-un scaun rulant intr-o insiruire de clipe frumoase. Acum ma fac inteles?

      Deci… chiar daca despici firul in patru nu ajungi la concluzia ta.

    răspunde-i
  • Loading...