Un zambet larg, doi ochi ce…

Un zambet larg, doi ochi ce parca refuzau sa mai clipeasca, o adiere de vant ce mangaiase parul carliontat pentru o secunda pentru ca apoi sa se piarda pe dupa umeri…

In clipa aia nu ar mai fi vrut nimic… doar incremenire. Stia, simtea, era palbabila certitudinea ca era cel mai frumos moment al lor, dintro poveste inca nescrisa.

I-ar fi spus mii de vorbe, i-ar fi aratat lumea lui asa cum era ea, i-ar fi mangaiat palmele dar… ii era frica sa nu spulbere tot, ca si cum momentul ala era facut din panze de paianjen atat de fine incat orice miscare a lui le-ar fi rupt.

I-a zambit. Atat.

Au urmat alte seri in care si-au zambit, s-au revazut pe faleza zile la rand, nici nu putea sa-si aduca aminte ce facea ziua grabind totul pentru a o putea revedea seara. Alerga ca un nebun pana in locul acela si cand se apropia micsora pasul si scormonea cu ochii aleea pe care ea i se infatisa de fiecare data.[pentru continuare click pe titlu]

Parca ea nu era singura, parca era cu niste prieteni, dar de fiecare data uita sa-si ia privirea de la ea si sa-i priveasca in jur…

Au zburat zilele, au incremenit nopti in secunde, traia pentru acel zambet si acea privire, o visa si timpul devenea vascos, ii zambea o clipa si o noapte se pierdea ca falfairea de aripi a unui pescarus…

Parca au vorbit la un moment dat, parca i-a spus Timisoara, i-a dat si un numar de telefon parca, fusese totul vis… dar parca nu.

S-a apropiat de el si i-a spus “Maine plec”… zambetul nu mai era, plecase, i se prelingea o lacrima pe obraz, buzele-i erau uscate, adierea de vant o facea parca sa tremure… n-a putut spune nimic, a vazut-o ezitand, a simtit cum se desprinde cu greu, printr-un geam murdar parca a vazut-o plecand… faruri de masina, o ultima privire catre el, o mana ridicata, stopuri de masina si… intuneric.

A plecat impleticit spre stopurile alea care scanteiau parca rautacios, a inceput sa respire, a inceput sa alerge, acum fuge ca un nebun, camasa i s-a descheiat, a prins glas – acum urla – urla si alearga, sare peste garduri verzi, gropi – se impiedica si cade – se ridica, fuge mai departe, pasii ii devin din ce in ce mai mari, are o cadenta, cadenta creste, acum e pe trotuar, pasi din ce in ce mai mari, mai repezi, mai disperati, urla iar, ridica mainile, alearga in continuare, sare de pe trotuar, alearga pe langa bordura, stopurile scanteiaza parca mai aproape, incep sa-i curga lacrimi – sunt picaturi, lacrimi sau sudoare – nu conteaza, fuge mai departe, e pe mijlocul soselei, deja nu mai alearga… zboara, are mainile intinse, camasa i-e undeva in spate spanzurata lenes intr-o creanga ce incercase sa-l opreasca, pasi mari, si repezi, mai mari-mai repezi, nu oboseste, e pe mijlocul soselei, stopurile sunt aproape, faruri, claxoane, scartait de roti, il loveste, durerea ascutita ii cuprinde toata partea dreapta… zace pe spate, priveste cerul, simte ceva cald pe sold, pieptul i se zbate haotic, priveste cerul, nu are aer, acum – doar acum – simte ca se sufoca, priveste cerul, vede stelele, doua stele il privesc, ii e frig, o adiere rece il infioara, mainile i se transforma in gheare, zgarie asfaltul, ii sangereaza unghiile, priveste stelele,  i-e frig, se face intuneric, ceva il doare, lacrimile ii curg libere pe la coltul ochilor si ii imprumuta pentru o secunda caldura lor, i-e frig, e intuneric, acum e liniste… un zambet larg si doi ochi care parca refuzau sa mai clipeasca… inchide ochii.