La nivel de societate, la nivel de gașcă, de grup, de scară de bloc… nu suntem foarte bine.
Ne luăm urgent morții în penis pentru că ne-am ucis empatia și ne-am sufocat răbdarea.
Dă-i un <play> și vezi dacă am dreptate…
Ne-au amorțit sufletele, nu mai simțim lucruri unul față de celălalt, pentru că ne-am închis urechile și nu ne mai auzim. Nu ne mai privim în ochi, mijim ochii astfel încât să nu ne mai poată decoda nimeni.
Ne putem aștepta să sângerăm ore, singuri în mijlocul oricărei intersecții pline de oameni, pentru că ne-am dresat ani la rând repetându-ne imbecilitatea aia cu „facerea de bine e futere de mamă”.
În general, ne așteptăm doar la rău.
Și, desigur, îmi poți spune că la rău trebuie să te aștepți, că lumea e rea, că oamenii sunt mai răi ca animalele.
Dar… nu.
Asta nu e țara lui pește, lu’ curvă, lu’ blondă, lu’ ceafă sau a lu’ boss.
Eu cred că lumea se va schimba. Eu cred că ne vom aduce aminte cine eram.
Ne vom aduce la un moment dat că eram oamenii care-și împrumutau o cană de zahăr, din puținul pe care-l aveau.
Ne vom aduce aminte la un moment dat că eram oamenii care săreau unii pentru ceilalți.
Ne vom aduce aminte că eram oamenii care spuneau „dar din dar se face Rai”.
Și-atunci, atunci când ne vom fi adus aminte cine suntem… nu ne vom mai lua morții la rând prin intersecții, nu ne vom mai alerga vecinii cu toporul pentru un loc de parcare. Atunci vom fi oprit mașina la accidentul altuia și vom fi oferit deja un pahar de apă celui de ni s-a prăvălit la picioare.
O să-mi spui că sunt imbecil de optimist. Și visător.
Dar doar așa pot merge mai departe.
Mai bine sper o viață, încercând să ajut și să schimb în bine… decât să trăiesc o viață tristă și abandonată.
Întrebarea mea, însă, e simplă: cum ajungem la acel moment dat când ne vom da seama că noi suntem, de fapt, mult mai buni decât ne manifestăm acum?
Că asta nu e țara lui pește, lu’ curvă, lu’ blondă, lu’ ceafă sau a lu’ boss…
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.