– Îi e greu, trebuie să stau lângă el, trebuie să-l ajut…
Își repetă chestia asta de fiecare dată când el se întoarce la ea spășit.
Dă-i [play] și continuă să citești… de vrei.
Sunt împreună de opt ani. Timp în care el n-a fost în stare să facă nici un pas înainte. N-a reușit să se dezvolte, să se autodepășească.
N-a știut ca azi să fie mai bun ca ieri… și nici ieri n-a fost mai bun decât alaltăieri.
A fost constant mediocru.
Degeaba.
Trist este că a ales să fie așa. A ales să nu facă nimic.
Dramatic este că n-a putut, n-a vrut, n-a știut a face nimic nici pentru ea.
Ea și-a făcut treaba, s-a dus la serviciu, a făcut ce a știut că trebuie făcut pentru ca relația să meargă.
Și l-a iubit.
L-a iubit mai mult decât prostul ar putea înțelege vreodată.
Și mai trist este că-l iubește în continuare.
Și în continuare el nu va ști ce să facă cu dragostea ei.
În continuare va fi pentru ea o anulare a tuturor așteptărilor, speranțelor și ambițiilor.
Cred că o relație ar trebui să însemne pentru amândoi adunare… nu înmulțirea cu 1.
Înmulțirea cu 1… o inutilitate ce nu face altceva decât să-ți toace anii degeaba.
Într-un cuplu matematica cea corectă este… 1+1 = 2.
Într-un cuplu lucrurile trebuie a dospi, a crește, a se dezvolta.
Iar ea bate pasul pe loc de opt ani.
Și speră.
Își repetă după fiecare scandal, după fiecare despărțire de el că…
– Îi e greu, trebuie să stau lângă el, trebuie să-l ajut…
Și-așa-i trec anii. Așa-i trec speranțele. Așa-i trec clipele.
Trist este că ea are un suflet superb.
E muncitoare.
E sinceră.
E iubitoare.
Și tocmai iubirea asta o orbește.
Cred în dragoste.
Dar cred doar în dragostea în care sunt amândoi pentru amândoi.
Doar așa.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.