Sens unic.

Cumva, faptul că am făcut sport de performanță m-a educat foarte mult.

În primul rând am înțeles că atunci când ți-e greu, atunci când ești aproape la pământ… nu prea ți-e nimeni în jur.
Ești singurul care poate face ceva.

Sigur, ai om în colț, care te susține cum poate… cu sfaturi urlate cu pasiune.

Poate ai și ceva oameni în public, unii care țin cu tine.
Și ei strigă să te sprijine, să-ți dea putere.

Dar tu… tu ești, de fapt, singur în ring.

A, stai… dă-i și-un <PLAY> lui Cincotti… zic.

Și nu e faza că te simți singur, că doar nu te-ai apucat de sporturi de contact ca să-ți plângi de milă prin ring, amărâtul de tine.

E vorba de conștiența faptului că atunci, acolo, în situația respectivă… nu e nimeni să te ajute. Ești singur, trebuie s-o rezolvi.

…

Așa e și în viață. Trebuie să ni le rezolvăm singuri, așa cum putem noi.

Trebuie. Nu ai a doua șansă, nu mai tragi o fisă, nu dai F5 și-o iei de la capăt.

Totuși, sunt momente, sunt oameni care pierd energia. Pierd puterea pe parcurs.

Nu mai înțeleg jocul.

Se pierd de ei.

Și ei au nevoie de ajutor. Au nevoie de sprijin. Au nevoie ca noi, ceilalți, să rupem regulile jocului și să intrăm în ring peste ei. Să-i luăm în brațe. Să le vorbim.

Au nevoie să le vedem suferința.

Am văzut depresia în mai multe forme.

Niciuna nu este una ușor de identificat, de înțeles sau de oblojit.

Dar fiecare dintre oamenii despre care zic… fiecare era un strigăt de ajutor.

Pe care nu-l auzea nimeni.

Aruncă și tu un ochi mai atent la prietenii tăi.

S-ar putea ca unii să aibă nevoie de tine, chiar dacă nu știu să ți-o spună… și ar fi foarte mișto dacă ai face ceva pentru ei.

Înainte să fie prea târziu.