Ăla din dreapta sunt eu. Cel din stânga este un prieten. De fapt, în circumstanțe normale aș spune că e un amic. Dar am trăit împreună un moment atât de intens încât simt că am sărit câteva etape. Mai multe.
Dă-i un <play>, zic. Dar dacă știi că nu ești nici tu bine acum… poate e mai bine să închizi articolul ăsta. Mergi pe tik-tok și vezi niște prostioare care să-ți mai ia din gândurile aiurea.
Serios.
Îți ziceam de omul meu…
Ne-am revăzut în backstage la un concert. El zâmbea, eu zâmbeam.
– Ce faci?, l-am întrebat.
Mi-a zâmbit larg:
– Bine, mi-a zis. Tu?
– Bine, mo!
Am făcut schimb de amabilități. Ne-am povestit una-alta. Am băut un pahar.
L-am întrebat ce a mai scris. Mi-a zis că poate nu e cel mai bun moment să-mi spună. Am insistat.
Și mi-a zis, probabil, cele mai dureroase cuvinte pe care le știa atunci.
Pentru că tocmai îi murise tatăl.
Îi murise tatăl. Și-avea în inimă fier topit, omul nostru.
Dor, cu dezamăgire, cu durere, cu regrete, reproșuri. Plus dor. Plus dor. Mult dor.
Mi-a zis cu patimă, mușcând cuvintele, dându-le timp să se transforme în durere și să ajungă la mine, privindu-mă fix și văzând cum durerea aia mă doare și pe mine… pentru el.
Nu l-am cunoscut pe tatăl lui. Dar i-am auzit cuvintele, prin gura fiului lui.
Și l-am auzit pe fiu povestindu-i tatălui lui, urlând în șoaptă.
Nu, nu știam că se poate așa ceva, să urli în șoaptă.
Era multă lume în jur, mulți oameni la petrecerea aia.
Dar durerea e o chestie nasoală, care se consumă în intimitate, așa că omul meu mi-a urlat în șoaptă durerea lui.
Și-am stat cu el – tot distrus pe interior și zâmbitor de complezență pe-afară – în mijlocul unei petreceri, unul prăbușit și celălalt mut, unul povestind și celălalt ținând lacrimile și trăgând de muci.
L-am ascultat cu un nod în gât. Un nod cât un grepfruit. Și la fel de amar.
Și-l durea, puteam vedea asta atât de clar, după ce mi-a spus pe gură, că eram șocat că nu văzusem înainte.
Mai devreme zâmbetul era acolo… dar nu era zâmbet, Era o acțiune mecanică de a trage buzele și a dezveli dinții.
Corpul lui nu stătea normal, era prăbușit la verticală.
Ochii nu-i erau acolo, tăciuni ca de obicei. Erau stinși.
Își ascundea mâinile. Sau oare refuzasem eu să le văd?! Pentru că dacă te uitai la mâinile lui… băi, vedeai cum efectiv se chinuiau să-l îmbrățișeze, ca și cum ar fi încercat să se consoleze singur inconștient.
Am stat împreună câteva zeci de minute și ne-am despărțit. Dar mi-a rămas și nodul și amăreala.
Am vorbit a doua zi. Și a treia zi. Și-o să mai vorbim.
El o să fie bine, sunt sigur.
Dar oare câți dintre noi sunt așa?
Prăbușiți în interior.
Cărând de colo-colo niște greutăți care ar putea oricând să-i frângă.
Cu ochi… tăciuni stinși și cu singură consolare… propriile brațe care se căsnesc să ofere o îmbrățișare știrbă?
Câți dintre noi trag buzele de pe dinți… dar nu zâmbesc?
Câți dintre noi urlă în șoaptă?
Băi, cere ajutorul. Vorbește cu cineva. Povestește prin ce treci.
Nu ești singur. Nu ești singură.
Pe cuvânt, lasă șoaptele, vorbește cu voce tare.
Uneori nu ne dăm seama când cel de lângă noi suferă.
Dar mulți dintre noi, când ne prindem… nu suntem indiferenți. Nu te lăsăm să urli în șoaptă.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.