Să râzi ca prostu’ în cască

Asta din titlu e o vorbă veche de-a noastră. Noi, cum ar fi, gașca de motoriști alături de care am făcut mulți kilometri.

Faza asta e simplă, de fapt… tocmai ce-am trăit-o ieri.

Te sui pe motor, apeși <START> și-ți vezi de drum.

La un moment dat, după un viraj mai înțepat, după o culme agresivă sau la încasarea vreunui peisaj mai mișto… te surprinzi zâmbind în cască.

Și atunci spui că râzi ca prostu’n cască.

Dă-i un <PLAY>, zic.

Am luat un 1250GSA în teste și am dat o tură până la Golești, Argeș.

Frig ca naiba… dar soare, motorul ăsta rulează incredibil de mișto, echipament decent, peisaje superbe.

Gânduri disparate aleargă de nebune în căscuță, însoțite de mârâitul eșapamentului, vibrațiile boxerului și fluieratul vântului prin carene.

Și soare, arămii frunze agățate cu ultimele puteri de crăci zgribulite de pomi cocoțați pe dealuri molcome.

Na, că zici că l-am găsit pe Bacovia optimist, nu altceva!

Ce voiam să-ți zic… cred că pandemia asta ne-a afectat mult mai tare decât realizăm.

Și sigur că pe fiecare ne-a afectat altfel, dar sigur a dat cel puțin un singur numitor comun: însingurarea.

Ne-am îndepărtat fizic, de nevoie, unii de ceilalți.

Și îmi explica un prieten psiholog cum interpretează creierele noastre că până și dintr-o strângere de mână trebuie să ciocnim niște pumni… un gest care se traduce ca o ciocnire, o respingere, un alt semn al însingurării.

Sper să trecem cât mai repede de toată asta… ca să ajungem să ne mai și strângem în brațe.

Că nu-mi plăcea povestea aia cu bărbații care își pupau obrăjorii când se vedeau, cu un sârg de ziceai că-s toți capi de familii mafiote… dar nici ca acum, să stăm de-o parte și de alta a străzii și să urlăm peste mașini.

Sigur, din cum pare acum, am putea spune că nu suntem în zonele de risc, dar avem părinți și bunici pe care n-avem voie să-i expunem.

Așa că stăm departe.

Și ne găsim mici motive de a zâmbi. Chiar și singuri.

Să fie săptămână bună și să auzim de bine! Numai de bine.