Dă-i [play] și citește…
Îmi place să te fac să zâmbești pe blogul ăsta.
Îmi place să știu că reușesc să-ți pun un zâmbet pe față, unul cât de mic, oricât ți-ar fi ziua de grea, oricât de prost ți-ar merge, oricât de nasol ți-ar fi totul…
Îmi place să te mint puțin și să-ți arăt lumea mai frumoasă decât este ea.
Îmi place să-ți pun tot timpul sub nas partea plină a paharului, să-ți arăt viața prin lentile colorate viu, să ascund în spatele meu gri-ul.
Îmi place să te știu bine.
Poate e felul meu de a te proteja.
Poate e felul meu de a mă simți util.
Poate că așa-s făcut…
Dar nu în seara asta, în seara asta cred că scriu pentru că simt că am nevoie să fac asta pentru mine.
Cred că am nevoie să mă plâng cuiva.
Georgi nu mai e. A încetat să lupte, n-a mai putut.
Corpul i-a cedat după niște complicații la plămâni, nu a fost o treabă legată de operația la creier peste care trecuse cu bine și care începuse să-i redea vederea, așa cum promisese.
Georgi nu mai e aici.
S-a oprit.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.