Rateurile festivalurilor de anul ăsta nu au treabă cu banii. Ci cu oamenii…

Am citit la un moment dat ceva comentarii ale unor oameni care cumva se bucurau din diferite motive ciudate pentru că se tot anulează festivalurile de anul ăsta.

Cei de la Snowfest au anunțat că nu se poate ține festivalul anul ăsta. Apoi Electric.

Ieri au anunțat Untold și Neversea că în 2020 e cu skip…

Sigur, te gândești că niște SRL-uri nu vor mai încasa bani, că despre asta este vorba.

Da, și de asta, normal.

Dar, de fapt, e vorba mai ales despre o mare de oameni care nu vor mai încasa nimic, munca lor tocmai a fost anulată.
Muncă pentru care s-au pregătit.
În care s-au specializat.
Și în care au investit.

Dacă te uiți în spatele oricărui festival, mare sau mic, nu vei vedea glamour. Sclipici. Artificii.

Vei vedea muncă, taică. De la primul conector mufat și până la ultima lumină aprinsă.
De la primii 10 kilometri de cablu întins și până la cele câteva zeci de probe de sunet.
De la prima poartă de acces montată și până la ultimul dozator de bere băgat în priză.
Și-apoi toate operațiunile în sens invers.

Toate treburile astea sunt făcute de oameni.
Oameni pentru care festivalurile sunt locuri de muncă, plătitoare de rate și îngrijitoare de copii… nu locuri de răzgâi.

Să te bucuri că s-a anulat un festival e ca și cum te-ai bucura că s-a închis o firmă și și-a trimis oamenii acasă.

Vestea bună este că avem, totuși, un festival care rămâne în picioare: TIFF. Se va ține anul ăsta între 31 iulie și 9 august 2020! Treabă care mă bucură enorm!

Vestea proastă este că industria asta complet anulată de pandemie nu primește niciun ajutor de la Stat. Cu toate că… atunci când treaba merge, plătește taxe.

Și, încă o dată… au de suferit artiștii. Dar nu numai ei. Au de suferit toți cei care activează în zona asta. Și care nu au variante ajutătoare de venit.

Mă uit și la colegii mei din tv.
Producțiile oprite sau sufocate, cu adaptări în extremis și din mers, cu reclama subțiată sever… au fost câteva luni grele.
Și cred că urmează alte luni… deloc ușoare și ele.

Au ieșit acum normele de filmare post-pandemie. Le înțeleg și cred că au logică.
Și presupun – cum altfel – cheltuieli de producție suplimentare.

Aș încheia cu ceva optimist. Dar, pe cuvânt, n-am.

N-avem încotro… dacă ne-a luat curentul, dăm drumul la brațe.
Și… ce-o fi, o fi.