Puterea unei imbratisari.

Uita-te la filmul asta si-apoi stam de vorba…

Eu am cunoscut oameni atat de inspaimantati. Mai ales fete. Experiente anterioare, frica de necunoscut sau pur-si-simplu o atitudine gresita ce a dus la primirea unui raspuns gresit si de acolo toate au escaladat pana la insingurare… motivele sunt multe.

Problema e ca din afara oamenii atat de speriati par rai, foarte caustici, salbatici… celorlalti le lasa impresia unor oameni extrem de puternici, foarte decisi si incredibil de ofensivi. De fapt… e vorba doar de o arma de aparare. Arma care in multe ocazii functioneaza, la un nivel superficial, dar nu face altceva decat sa inrautateasca problema, indepartandu-i pe cei de care vorbim si mai tare de orice fel de alt suflet.

Mi-ar placea sa fac o medie si sa spun cum ii faci pe acesti speriati sa se relaxeze si sa arate celorlalti moaca prietenoasa, nu cea cu colti si maraituri. Dar nu prea exista o varianta universal-valabila, trebuie sa ai insa la indemana rabdare, interes si ceva timp.

Filmul asta mi-a adus aminte de o faza din liceu, cand s-a mutat la o alta clasa o fata noua. Era rea, frate, da’ rea rau! Nu se intelegea cu nimeni, in pauze statea doar singura, nu schimba o vorba cu nimeni… ce sa mai, public enemy! Si intr-o pauza m-am nimerit langa ea pe hol si-am incercat sa ma bag in vorba. Si cand sa “Buna!” si eu, s-a intors la mine si mi-a zis “Pleaca!“. Negru ramane mut, tot vazuse el rasisti da’ nici chiar asa, frate!

– Da’ de ce?!

– Ca nu ma intereseaza sa stau de vorba cu tine, nu ma interesezi, nu ma intereseaza nimeni de-aici!

– Stai, ciufuto, ca nu te-a cerut nimeni de nevasta!

– Bine. Pleaca!

– Esti fascista rau! Rasisto!

– Nu sunt rasista!

– Ba esti, nu vezi cum vorbesti cu un afro-roman?! Urla rasistu’ in tine! Huo!

– Nu-i adevarat, asa sunt cu toti.

– Nu cred… ia pune mana pe pielea mea neagra si spune-mi ca nu te deranjeaza!

– Ete-rahat, ca altceva mai bun n-aveam de facut!

– Vezi?! Nu poti! Rasisto!

Si cu o imensa enervare pe fata intinde mana si ma ia de antebrat, da sa scoata un “Vezi?” triumfator pe gura dar io-i intorc priza, o apuc de antebrat si o lansez spre mine, o incolacesc cu amandoua mainile si ramanem stransi intr-o imbratisare agitata,  eu radeam – ea se zbatea!

– Da-mi, ba, drumul!

– E? Te sufoci, eh?! Tii un negru in brate, ti se face rau, eh? Vezi ca se ia culoarea, o sa mirosi a negru, o sa te miroasa lumea in aftobuz!

– Da-mi, mai, drumul, ce-ai cu mine?! Lasa-ma in pace, lasati-ma toti in pace, eu nu va fac nimic…

Brusc i se schimbase tonul, simteam c-o da in miorlaiala si eram gata-gata sa ma retrag dar am mai insistat putin. Si in cateva secunde se pune a noastra pe-un plans, frate, de sarea tricoul ala cu Lakers pe ea! Io da-i cu scuze, cu “Iarta-ma!“,  cu “Hai, linisteste-te!“… ea nimic! Se uita toata lumea la noi ca la urs, se termina pauza, intra toti in clase, incep sa vina profesorii la ore si ne vede profa de fizica, nume de cod Vulpoaica (nume de familie Vulpe), se opreste langa noi si zice:

– Sper ca n-ai ramas gravida cu puslamaua asta! (nush’ de ce avea impresia asta, eram un elev cuminte, ascultator, chiar tocilar uneori… :)) )

Asta mica si rasista / brusc plangacioasa mai continua sa planga da’ acum ma tinea ea pe mine in brate de ma sufoca, io m-am prins ca nu e cazul sa spun nimic destept, si dupa ce-a trecut diriga de noi i-am zis “Hai la clasa si mai vorbim dupa…”. N-am mai vazut-o vreo doua zile la scoala (ca sa vezi ce efect au negrii) si cand s-a intors a venit la mine glont!

– Ce-ai avut cu mine?! Ce ti-a venit?! Cine te crezi?! Sa stii ca dac-am plans ca proasta asta nu inseamna ca…

– Aaaaa! Ai luat vitamine! Te iau iar in brate si nu-ti mai dau drumul 2 luni! Ce-ai iar?!

A pufnit-o rasul, s-a relaxat si-am inceput sa stam de vorba. N-am dreptul sa-i povestesc viata pe blog si aici trebuie sa ma credeti… grea viata avusese copila aia pana atunci, dar in cateva saptamani ajunsese sefa Consiliului Elevilor (sau ceva de genul asta, consiliul asta mi se parea o chestie tare comunista si ma feream de el), a organizat si balul bobocilor in anul ala, parca, iar acum o tot vad pe la teveu (apropos, ea era a 12-a, eu a 9-a).

Deci, cu o imbratisare chiar se poate face primavara…

Da’ stai putin! Asta nu inseamna ca ne punem la iesirea de la metrou la Universitate si ne aruncam sa luam in brate cu forta pe toata lumea, da? Nu de alta da’ mi-e ca ne luam posete peste ochi…

Intrebari: tu ai cunoscut genul asta de oameni? Ai reusit sa-i schimbi, sa-i faci mai deschisi?