Azi dimineață am pus pe Facebook poza asta:
În esență aveam în curte pufosul de mai sus, încercam să-i găsim familia.
Printre share-uri și informații legate de subiect ne-am trezit pe cap și cu judecătorii.
– Stăpâni de rahat, nici nu merită câinele acesta!
– Păi noi să ne chinuim să găsim familia și idiotul de stăpân n-are nici un stres!
Am șters mai multe asemenea comentarii în cursul zilei, când dau de un om din ăsta știu din experiență că n-ai nicio șansă să-i explici ceva.
Pentru că el știe, nu mai trebuie să-i spună nimeni.
El știe că stăpânul e un bou și-un dobitoc că și-a pierdut câinele.
El știe că stăpânul nu merită câinele acela, știe sigur că e greșala stăpânului.
El știe că efortul de a-i găsi familia câinelui nu trebuie făcut… că doar stăpânul respectiv e unul care-și merită bătaie!
N-am să înțeleg niciodată de ce.
De ce considerăm că avem dreptul să-i judecăm pe alții.
N-am să înțeleg niciodată cum de ne-apucăm să-i judecăm pe alții când nici măcar nu avem informații pe care să ne bazăm judecata.
N-am să înțeleg niciodată de ce își găsesc unii plăcerea în a le spune altora cât de nașpa cred ei că sunt.
Apropo de pufos…
… totul bine, e acasă. La el. 🙂
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.