SONY SLT-A99V | 35mm F2.8 1/500 ISO400
În Austria am văzut cum – la cazare – se uitau în buletinele noastre și coborau involuntar colțurile gurii în jos a dezgust.
În Germania s-a întâmplat ca numai vederea coperților roșii ale pașapoartelor noastre să transforme zâmbetul în grimasă nefericită.
În Danemarca nu ne-au crezut că suntem români, ne-au spus de la obraz că dacă eram români am fi fost cu mâna întinsă, nu la terasă, la masă cu ei.
În Suedia ne-au cerut pașapoartele la recepția hotelului și când a văzut cucoana aia sigla României l-a chemat pe supervizor și l-a întrebat, de față cu noi, în engleză, dacă ne poate caza.
Desigur, sunt câțiva oameni care au reacționat așa, comparativ cu alte sute care n-au avut reacție.
Desigur, suntem și noi mai sensibili la subiectul ăsta.
Desigur… că ne place sau nu, trebuie să le dăm și lor dreptate. Pentru că de cele mai multe ori au.
1. Îți dau cuvântul meu că pe lângă fiecare cerșetor pe lângă care am trecut în călătoria asta am zis Salut!
Și-ți spun că 80% dintre ei au răspuns. În românește.
2. Nu am văzut în viața mea atâția cerșetori. În Viena și Germania erau mulți… dar în Copenhaga, Oslo și Stockholm erau incredibil de mulți! În centrul acestor orașe erau din 50 în 50 de metri. Nu exagerez cu nimic, dacă te împiedicai de unul cădeai pe următorul.
3. Apogeul l-am trăit la Gdansk, unde inițial am spus că este vreo întrunire a persoanelor cu handicap, așa erau de mulți șchiopi și stâlciți*.
Apoi ne-au observat și din niște bâlbâieli cacofonice reușeau brusc să articuleze corect un ”Ce faci, frăție, la vacanță?!”, îndreptau spatele și agitau în aer bastoanele pe care mai devreme își sprijineau groaznicele handicapuri.
Pe grăsanul ăsta cu cârje din imagine l-am văzut prima oară aici unde am făcut poza, sprijinit chinuit în cârje. După 20 de minute era picior peste picior la terasă, sorbea tacticos un ristretto cu biscuite lângă.
Apoi a venit la noi un băiat despre care ai fi jurat cu câteva minute înainte că are toate bolile neuromotorii descoperite până acum. A venit la noi și ne-a spus senin că e din Brașov și că e la treabă acolo de doi ani.
Că în Brașov își bate lumea joc de el cu salarii de 15 milioane pe care trebuia să le muncească. Așa că stă la cerșit acolo, face 8-9 milioane. Pe zi.
Apoi a scos pe jumătate limba din gură, și-a întins niște bale pe față, și-a răsucit amândouă mâinile la spate și trăgând stângul după el a plecat bâguind cacofonic un Pliz, pliz, mani!…
Acum… stai și te gândești că parcă nu mai ai dreptul să te enervezi pe austriacul care te servește cu scârbă după ce află că ești român. Nici pe neamțul care nici nu se mai uită la tine sau pe suedezul care parcă n-ar vrea să te cazeze la el în hotel.
Tu știi că n-au dreptate și că sunt gesturi urâte… dar în același timp realizezi că pentru ei românii sunt niște nespălați și nesimțiți care cer bani la colț de stradă. Aia e realitatea lor.
Și-n ochii lumii ei te transformă și pe tine în asta… în niște leneși nespălați care stau cu mâna întinsă la colț de stradă.
* uneori viața îi aruncă pe unii în niște situații atât de disperate încât singura soluție poate fi întinsul unei mâini tremurânde către alții. Pe ei îi ajutăm pe cât de mult putem. Întotdeauna.
Nu este niciodată cazul indivizilor și individelor ăstora care pleacă din România special pentru a cerși. Sunt în putere, sănătoși, întregi.
Dar refuză munca pentru a fi mândri români la cerșit pe-afară. Și față de ăștia n-am compasiune, deci nu vă apucați să le plângeți de milă. Nu aici.
Cât despre ce-i de făcut… singura variantă este să le-o dăm peste bot de fiecare dată.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.