Mi se pare ironia perfectă, știi?
Faptul că-l eviți fix pe omul cu care ar trebui să vorbești.
Adică pe lumea asta ai puțini oameni care te-ar putea înțelege.
Și există un singur om care ar înțelege fiecare vorbă pe care ai spune-o, fără să te chinui să-i dai o formă anume… dar tu te ascunzi de el.
Ah, dacă citești de pe telefon dă-i un [PLAY IN BROWSER] și citește mai departe…
Ce ziceam?
A, da, că e pe lumea asta un singur om care nu te-ar judeca nici atunci când i-ai spune cele mai intime fantezii, vise și perversiuni pe care le plimbi prin viață… dar tu fix lui nu vrei să-i spui nimic.
Dacă ai lua oamenii la rând… ai vedea că unul singur ar ști să-ți spună ce ai de făcut ca să fii fericit, ca să fii fericită.
Este ironic până la lacrimi faptul că omul cu care ți-e frică să vorbești este singurul care te-ar putea face să fii bine.
Dar tu folosești oglinda doar pentru a te pieptăna, a te spăla pe dinți și a-ți stoarce coșurile.
Nu pentru a te privi în ochi.
Nu pentru a te gândi la tine.
Nu pentru a vorbi cu tine.
Omul care ar înțelege fiecare vorbă pe care ai spune-o… omul care nu te-ar judeca nici atunci când i-ai spune cele mai intime fantezii, vise și perversiuni… ești tu.
Dar tu fugi de tine în loc să te accepți cum ești. În loc să te cunoști. În loc să te iubești așa cum ești.
… aici ar trebui să trag o concluzie deșteaptă. Dar n-am.
Mai bine te las să-ți tragi tu concluzia. Dar nu mi-o spune, că nu despre ce cred eu despre tine este vorba aici. N-auzi că ție trebuie să-ți spui?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.