E sase dimineata si ca de obicei n-am somn. Ganduri incalecate, franturi de conversatii, expresii contopite, toate in spatele a doi ochi obositi ce clipesc des la monitor…
Din cand in cand aceiasi ochi privesc peste Bucurestiul inca adormit, acum frumos impodobit cu ceva zapada si il vede trist. Inca nu a inceput nebunia, mai e putin si o noua zi de framantari va incepe…
Dar oare unde ne grabim asa? Mi se pare ca facem lucruri doar pentru ca asa trebuie, se intampla chestii doar pentru ca am intrat in dansul asta, pastram ritmul si incercam sa respectam pasii dar mi se pare ca pana la urma uitam de bucuria de a dansa.
Am fost educati sa facem bani. Bani. Bani. Bani. Chiar si cand scrii acest simplu cuvant parca ii simti puterea. Puterea de a face, de a aduce, de a schimba.
Ce face banul? Face orice. Muta orice, modifica, strica sau imbunatateste, are o putere nelimitata dar nu pentru ca el singur ar putea face ceva ci pentru ca noi ii dam voie.L-am creat, i-am dat diferite nume, l-am incurajat, i-am dat putere, pentru a vedea ca acum ii suntem subjugati lui. Ca sa il putem iubi si stima in voie i-am dat diferite fete, i-am lipit diferite fete, ca sa-l recunoastem mai usor (serios vorbin, ce legatura are Enescu cu bancnota de 5 LEI?!).
Ne-am prostit singuri cu inventia asta, cu banul. In orice parte intorci capul ii vezi zambetul perfid. Ne masuram intre noi in functie de cat de mult il posedam. Il alergam, il cautam, ne pierdem zilele pentru el, nu ne dormim noptile, nu ne mai mangaiem parintii pentru ca il alergam pe el, nu ne mai vedem prietenii pentru ca tocmai am prins o modalitate de a-l atrage in capcana pe el, banul.
De acord, odata cu el vin multe. Vine, poate, o tigaie (masina) mai frumoasa si mai buna, vine casa aia la care visezi de mica sau de mic, vin vacantele in locuri cu nume greu de pronuntat (nu, Techirghiol e usor de zis, nu e combinatie), vin hainele de firma (tot din China), vin dulcile momeli ale banului, lucrurile materiale pe care el ti le garanteaza.
Ce facem insa pentru el? Pierdem. Tot. Intram in dansul asta cu sughituri ce poarta generic numele de “viata” si ne pierdem in el.
Plecam cu niste ganduri, cu niste idealuri uneori naive (dar nu e asta frumusetea unui ideal, de fi in parte copilaresc?!), plecam cu niste sperante, ne promitem noua lucruri, ne promitem ca noi vom face diferenta, ca noi vom fi aceia care au schimbat ceva, ca noi vom fi altfel decat parintii nostrii care n-au facut altceva cu viata lor si s-au chinuit ca niste caini sa ne puna in fata un papa bun, o vacanta bun, un pull-over bun, ne aruncam in viata uitandu-ne cu scarba la el, la ban.
Daca am putea sa facem o comparatie pe puncte intre ce ne promitem noua insine atunci, mici fiind, si unde ajungem la maturitate ne-ar fi rusine de noi. Si nu pentru ca am fi ajuns sau ca vom ajunge niste ratati. Nu, nu pentru asta ci pentru ca ne inselam pe noi insine. Atunci cand naivi privim printre pleoapele intredeschise imaginea noastra si ne vedem cumva, intr-un fel, intr-un mare fel, ne promitem noua ceva.Si ajungem dupa ceva ani sa ne doara sufletul si sa evitam sa ne mai privim in viitor printre pleoapele intredeschise pentru ca… ne-am pacalit singuri.
Oare de ce nu mai traim? Asta e viata? O fuga continua dupa bani? Am ajuns sa ne bucure doar lucrurile materiale? Aruncam televizorul si luam plasma – suntem fericiti? Aruncam cele trei perechi de blugi si ne luam alte zece (care, fiind vorba intre noi, sunt extrem de cool…) – suntem cu un pas mai aproape de fericire?Nu ma intelegeti gresit, este evident ca tuturor ne plac feluritele infatisari ale banului. Variatele variante prin care ne saruta rece si indiferent si noi ne indragostim invariabil de el, o himera nenorocita care ne intuneca visele alea frumoase ale copilariei.Caci felurit stie el sa ne mangaie, sa ne faca sa ne indragostim si apoi sa inceapa sa nu mai raspunda la telefon, sa nu mai treaca pe acasa, sa ne zambeasca prietenos la bratul altuia sau a alteia si pe noi sa ne frustreze si sa ne faca sa insistam asa ca niste indragostiti parasiti pe o banca rupta din Cismigiu. Si la fel ca acei indragostiti ce fac o fixatie pentru un anume zambet sa-l cautam o viata, dar el sa nu fie niciodata destul de prezent in viata noastra. Sa-l vedem tot timpul in bratele altcuiva care are mai multi… bani. Si sa vrem si noi… mai multi, mai multi, si mai multi…
Avem nevoie de el. Intotdeauna. Asta e viata noastra, se impleteste cu a lui. Dar de ce sa fim niste amante sau niste amanti prosti care asteapta docili orice ocazie pentru a fi bagati in seama? Poate am putea sa-l dominam noi.Cum? Eu propun o varianta, hai si voi cu altele si poate-i dam de cap…Eu zic asa: facem ce facem, in felurite si uneori ciudate modalitati facem rost de el.
Care e puterea lui cea mai mare? Sa te faca sa simti ca oricat de prezent e, niciodata nu e destul, intotdeauna e loc de mai mult, destul nu exista, e asa?
Hai sa incercam sa vedem care sunt lucrurile care ne fac fericiti. Si cand am ajuns sa le avem sa facem o pauza, sa ne bucuram de ele, sa le savuram asa cum plescaim multumiti o cana de vin fiert cu scortisoara.Si pentru o perioada, o ora, o zi, un an, sa nu mai vrem altceva. Pur si simplu sa zambim tamp cu acea manifestare a banului in brate si sa nu salivam deja la altceva.Si pentru acea perioada banul nu va mai avea aceeasi putere asupra noastra, ii vom zambi noi (poate) cu un zambet superior si persiflant pe fata spunand printre dinti “te-am avut fraiere!”.
Spun asta pentru ca nu ne mai oprim. Oricat de multi am avea, banii nu ne ajung niciodata. Si de aici vine puterea lor, hai sa le dam la cap! Poate ca sunt batran, obosit si nedormit, poate ca aberez (sanse mari…) dar poate ca asta e o varianta.
Ce zici, incercam?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.