Nu vei fi niciodată perfectă. Nu vei fi niciodată perfect.
Iartă-mă, chiar nu vei fi. Dar știi deja asta, chiar dacă te-am enervat – poate – cu ce-am zis.
Tocmai treaba asta te apasă, că nu ești perfectă. Poate ai dinții din față încălecați. Sau poate ai celulită. Strungăreață? Ești crăcănată! Ori – poate – ești prea mică. Sau prea înaltă.
Orice ai face, o să-ți găsești un defect.
Da, am zis bine, tu-ți vei găsi un defect, nu eu.
Eu te întâlnesc pe stradă și poate văd un chip luminos. Sau un cur frumos. Dar tu… tu vei încăpățâna să crezi că noi, ceilalți, îți vom vedea doar defectele.
Și tot ce vei duce prin viață vor fi dinții din față încălecați, strungăreața, celulita sau mai știu eu ce prostie crezi că te urâțește.
Izvor tembel de frustrări, temeri și nesiguranțe nejustificate, imperfecțiunea asta.
De-a lungul anilor, unii dintre oamenii alături de care am mers au ținut să-mi urle în față imperfecțiunile. Că-s negru. Că am nările evazate. Buzele prea groase. Urechile-s prea mici. Că-s ditamai păluga. Și tot așa…
Unii dintre ăștia de-mi urlau mie, respectau fizic mult mai bine rigorile frumuseții decât mine. Dar se simțeau mult mai urâți decât mine.
Iar eu, ăla cu nările evazate și cu buzele prea groase… eu aveam curajul să zâmbesc și să spun că-s frumușel. Și treaba asta-i sufoca, efectiv le scotea aerul din plămâni și-i transforma în niște pungi stroflocite (nu, nu există termenul, dar ai înțeles ce vreau să zic).
Sunt frumușel? Mă, pentru mine nu că-s frumos… sunt un amestec irezistibil de Denzel Washington cu Brad Pitt! Și mă doare la trei metri de cot dacă pentru tine nu-s așa.
Asta încerc să-ți zic… nu mai încerca să fii perfectă. Nu mai încerca să fii perfect.
Ești așa cum ești.
Nu vei fi nicioadată perfectă. Ori perfect.
Dar așa cum ești… ești frumoasă. Așa cum ești, ești frumos.
Lasă naibii nesiguranțele, acceptă-te așa cum ești și mergi prin viață zâmbind.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.