De cand ma stiu urasc spitalele. Pentru mirosul lor, din cauza durerii fiecarui om ce-a trecut pe-acolo, durere ce pare sa ramana incremenita si suspendata ca fumul de tigara intr-o incapere fara ferestre, urasc sa fiu acolo, sa stau acolo. Cand m-am tavalit ultima oara cu motorul vroiau sa ma interneze pentru doua zile, genunchii-mi erau praf, coatele la fel, palma stanga era carne vie, ligamentele incrucisate de la laba piciorului drept rupte aproape 100%, eram sifonat sanatos. Cand am auzit de internare m-am codit si m-am foit pan-am reusit sa fug (cum am fugit va spun alta data, e de rasu-plansu’!).
Am umblat ceva prin spitale, slava Domnului, nu prea mult! De cate ori mi-am rupt capul cu ocazia grozavelor si superbelor accidente de motocicleta, hai la spital! Cu ocazia celor cateva raceli groaznice din ultimii ani, hai la spital! Cand cu santierul… hai la spital, sa ne facem antitetanosul si sa scoatem aschiile infipte prin diverse si suspecte suprafete dermice… astea fiind vizitele cvasi-fericite.
Cand fostul meu socru a decedat (odihneasca-se linistit!) am fost alaturi de Lua, cat am stiut si putut, am trecut prin spital. Si acolo n-a mai fost loc nici de fun, nici de misto-uri cu asistentele, nici de vaicareli de barbat exhaustiv si cu chef de vaicareala… pentru ca acolo se murea. Nu intalneai decat spirite crunt sufocate in trupuri costelive, nu vedeai decat oameni care-si mangaiau suflete pereche, sau mame, tati, surori, care se zvarcoleau intr-un final dureros.
Spitalele noastre sunt gauri negre, paduri intunecate si reci, pline de copaci strambi si urati, populate de spirite costelive, locuri unde aia cu coasa pe umar se plimba in voie.
Si cand spui “Romania” si mai adaugi si “spital”, deja simti faldul giulgiului mortii cum te atinge si-ti infioara carnea pe tine.
Sistemul sanitar de la noi are nevoie de ajutor. De acelasi fel de ajutor de urgenta de care are nevoie un pacient cu puls zero, cu picioarele amputate si cu sangele scurs aproape tot din corp.
Pentru ca mor oameni. Degeaba. Pentru ca doctorii sunt epuizati si infometati, prost platiti si desconsiderati. Pentru ca asistentele au varianta de a-ti da o gura de apa doar si numai daca ai in mana intinsa o hartie de 10 lei, sau au varianta de a trai in saracie, cu buzunarele goale dar facand ce este corect. Si revin… pentru ca mor oameni. Oamenii nostri. Colegii, parintii, fratii si surorile, prietenii nostri. Murim noi.
Da, mi-a plecat un prieten. De tot. A luptat cat a putut, dar in ultima vreme a vazut numai halate albe care-si ridicau umerii a neputinta. Acea strangere a umerilor in sus si spre gat, strangerea neputintei. A neputintei lor, a sistemului din care fac parte, a neputintei dotarilor spitalului, a neputintei tuturor care ar trebui sa faca din aceasta schimonoseala scumpa o normalitate sanatoasa.
Bai, ne auziti? Noi murim pe-aici, fi-v-ar girofarele-alea de coloana oficiala transformate in girofare de salvare ce va duce catre intuneric!
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.