Intru în magazin.
Orice bărbat ar fi observat decolteul de cum se deschideau ușile automate ale magazinului.
Un decolteu plin, greu, în care sânii chinuiau un sutien de tipul ăla jumătate de cupă care părea că nu va mai rezista mult și va ceda.
Întregul ansamblu era acoperit neglijent cu un tricou mult prea decoltat și mult prea transparent.
Unii i-ar fi putut spune decolteu spectaculos.
Cei însurați ți-ar spune – fără să clipească – că nici nu l-au observat.
[sursa foto]
Băiatul din fața mea a privit vitrina, a băgat mâna în buzunarul de la spate și-a scos portofelul, apoi a ridicat ochii spre domnișoară.
Domnișoara i-a zâmbit larg, i-a zis Hello!, așteptând să-i spună omul ce dorește din vitrină.
Liniște.
Secunde bune trec… tot liniște.
Mă uit la el. El se uita direct în țâțele doamnei, clipea tâmp și tăcea.
– Domnule? Păi?
El a înghițit greu, chinuit, ai fi jurat că avea de trimis în jos pe gât o mână de pioneze.
Într-un târziu a reușit să-și rupă privirea din decolteu, s-a uitat la ea și a zis încet…
– Hev… mmn… bine.
Ea a ridicat sprâncenele și cu o fața amabilă și uimită i-a zis un Poftim?! cuminte.
El și-a lins buzele, a înghițit iar în sec, acum jurai că erau cuie de tâmplărie, nu pioneze…
– Măi… mmn… sma.
– Pardon?
Atunci el a întors capul la mine, parcă-mi cerea ajutor. Mi-am dat seama că omul are o dizabilitate, ceva, am intrat în vorbă cu gândul să-l ajut cumva…
– Prăjitură? De care?
El a dat din cap. Că da. Apoi a scuturat din cap că nu… și a ieșit din cofetărie cu o expresie complet buimacă pe față.
Eu și domnișoara am ridicat din umeri ușor stânjeniți, i-am cerut o înghețată cu pepene, am plătit-o și am ieșit. Afară mă așteptau Inoke și Tiara.
Fiică-mea și-a luat înghețata și în timp ce mă certa că de ce i-am luat trei cupe și nu două, băiatul a venit la mine…
– Fratele meu, nu știu ce-am pățit acolo. M-am blocat complet. Adică… voiam un ecler și o negresă pentru mama, că-i plac, dar n-am mai reușit să scot nimic pe gură.
– Hâț! Au! Am crezut că ai vreo problemă, ceva, vreo boală…
– Ce boală, retard sever… s-a uitat fata aia la mine și în timp ce încercam să spun ceva mi-am mușcat și limba… frate, ce bou!
Și s-a îndepărtat bodogănind în barbă.
Am zâmbit și mi-am adus aminte de Doamna Cătălina*. M-a luat fiică-mea de mână și-am plecat și noi.
În dreapta noastră se deschideau ușile cofetăriei, un cuplu se repezea afară. Ea, roșie la față, cu un pas în spatele lui, îi aruncă un Te mai holbai mult în țâțele ăleia?!…
*Doamna Cătălina era mama unui coleg de școală. Mă rog, este, dar pe vremea aia avea tot timpul cu ea cea mai spectaculoasă pereche de sâni din universul nostru de copii amețiți. O știa toată școala, o pomeneau toți, spre disperarea colegului meu care sărea la bătaie de fiecare dată când cineva o menționa pe Doamna Cătălina. Mă rog, era un sfrijit, își lua bătaie de fiecare dată. Des, aș putea spune.
Si vine clipa… isi ia omul pești și ma invita să-i văd. Avea niște chestii cu fuste, așa, ca niște evantaie, și se tot mușcau reciproc de aripile alea.
La un moment dat a venit Doamna Cătălina, s-a aplecat spre mine punându-și mâinile pe genunchi ca să ajungă la nivelul meu, înghesuind decolteu și mai tare înspre nasul meu.
M-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau un Tec.
Mi-aduc aminte foarte clar că a trebuit un efort de voință supraomenesc pentru a privi în ochii ei, apoi am clipit, am înghițit în sec și-am zis tare, hotărât, sonor…
– Ștefan cel Mare!
Femeia a zis probabil că, negru fiind, sunt foarte pasionat de istoria României. Mi-a adus un TEC de cireșe.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.