Poveste. De Crăciun. Despre el și despre o ea. Dă-i un [PLAY] și citește…
Ies la țigară. Barul ăsta are un fel de terasă închisă în plastic unde se poate fuma.
Îmi aprind țigara și scot telefonul, am un joc nou care-mi mănâncă zilele, TrainStation.
Apuc să trimit vreo trei trenuri și-l observ.
Tânăr, vreo 25 de ani. Un sacou cuminte și o căciulă simpatică, are un nas de ursuleț panda pe frunte.
În față are un cadou micuț, împachetat frumos.
Îmi dau seama că ceva nu e bine cu el, își frământă mâinile și fumează țigară de la țigară.
La intervale scurte ia telefonul de pe masă, îl deblochează și-apoi rămâne blocat cu ochii în ecran. Îl lasă apoi și-și aprinde altă țigară, își cuprinde capul cu mâinile.
Mai trimit niște trenuri, termin țigara și mă întorc la Andreea la masă, mă boscorodește că m-am reapucat de fumat.
Îi promit că după sărbători mă las iar.
Mai stăm de vorbă, plec iar pe terasă.
Băiatul e tot acolo, cu aceeași căciulă pe cap, tot cu ochii pironiți în telefon. Grămăjoara de țigări din scrumieră este vizibil mai mare.
Învârte în mâini cadoul, își aprinde încă o țigară…
La un moment dat îl aud expirând sonor aerul, ridică iar telefonul, butonează scurt ceva la el și-apoi îl duce la ureche.
Trec câteva secunde. Îl văd cum își mușcă buzele tare, sunt sigur că va începe să curgă sânge.
– Bună. Sunt eu. Te iert. Nu știu de ce ai făcut-o, dar te iert. Te rog, hai să ne vedem.
A spus totul dintr-o suflare. Parcă de-abia acum începe să respire, se lasă pe spate pe scaun și își scoate ursulețul din cap.
Ascultă. Apoi…
– Da, înțeleg. Dar poate faci un efort să ne vedem, chiar aș vrea să ne vedem. Mă doare inima să te văd.
Îmi dau seama că ce aude nu e bine. I se descompune expresia, îi cad umerii, ridică privirea spre tavan și văd cum îi clocotesc lacrimile în ochi.
– Poate… da, sigur. Da, mă rog, cum crezi tu. Eu am trecut peste… că poate ai avut motivele tale. Și cred că putem… da, sigur.
Văd lacrimi. Mi-e clar că nu-l interesează ce spunem noi, ceilalți. Strânge cadoul în pumn și cu dosul pumnului strâns își șterge încet lacrimile.
– Crăciun fericit!, spune stins. Mai mult am citit pe buze asta, a spus mai mult ca pentru el.
Și lasă telefonul jos.
– Crăciun fericit, iubita mea, cu oricine ai fi acolo.
Își aprinde o țigară și se apleacă spre masă. Deschide încet cadoul. Inițial nu mi-am dat seama ce e, se vedea doar ceva roșu, o cutiuță. Apoi a deschis-o și-a scos un inel. Micuț.
A cerut nota, dar n-a mai stat să-i aducă bonul. A lăsat niște bani pe masă și s-a ridicat. S-a ridicat ca un om înfrânt, ca un om frânt.
Am plecat privirea către telefon, deja mă simțeam aiurea că m-am tot uitat la el.
– V-ați uitat cadoul, auziți?
Era ospătarul. M-am uitat pe masă. Inelul era acolo, lângă cutie, cu ambalajul rupt lângă.
S-a întors și i-a zâmbit ospătarului.
– Nu mai e al meu. N-a fost niciodată.
Și-a plecat.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.