Meidei, meidei, a bercenian in New York…1/2

Ultima zi de Nueva York. Am zis, daca tot aveam bilete inca valabile la bus-urile cu care se viziteaza orasul, sa luam si turul de noapte.

Mai punem o pereche de izmene pe noi, ne suim in bus si incepe calatoria. Pe ghida am poreclit-o rapid „Diriga„. Severa ca un l’ent de infanterie, cicalitoare ca Ciocanitoarea Woody, acra ca zeama de varza.

Dar orasul e prea spectaculos ca sa te poti intrista, asa ca de fiecare data cand Diriga incepea sa-i certe pe oamenii din bus ca ba isi schimba locurile, ba se ridica sa mai faca vreo poza… noi radeam de ne crapau pufoaicele pe noi. Si-odata cu noi… tot busul, spre enervarea la culme a dirigintei.

Dar sa va explic cum era autobuzul neamului, ca sa ne facem intelesi… in partea de la parter avea acces numai soferul (Diriga ne tot spunea ca ce proffesional driver is our Sylvester. Ca sa ne fie mai usor noi i-am spus Silvestru. Si da-i si razi!).

Deci, la parter statea doar Silvestru. Toti turistii, plus Diriga, erau la etaj. Care etaj in spate era descoperit, in fata acoperit cu un sistem de plexiglas (tip inchidere balcon, ca sa ne fie clar).

In New York… frig si vant, cum ii sta bine unui oras de coasta. Cu toate astea noi ne-am pus in zona descoperita – la insistentele mele – ca sa pot face eu poze bune, ca prin plexiglas era jale.

Si indura soata mea, draga de ea, frigul si nu se vaita si sta cuminte pana cand cedeaza. Si se intoarce la mine si zice „Mi-au inghetat si sentimentele pentru tine, plec in fata ca-i acvariul ala deasupra si mai tine vantul!”.

Si ia geanta si se pune pe primul rand de scaune, ferita de vant. Cat despre geanta… era geanta mea, dar in calatoria asta – spre deosebire de cea cu peripetii –  nu m-am mai dezlipit de aparatul foto, sunt multumit de Nikon-ul meu si tin la el, n-am mai vrut sa risc. Eu raman in fata, dedicat artei fotografice si inghetat ca un… african la Polul Nord.

Se termina turul, ne luam la revedere de la Diriga si de la Silvestru si ne oprim intr-un Starbucks, sa ne incalzim cu o ciocolata calda sarata si-o punga de net.

Si stateam noi acolo cumintei la o masa, vorbind despre ultima excursie si despre faptul ca a doua zi plecam inapoi la Los Angeles, si cum acolo ne intalnim cu…

– Unde-i geanta?

– Pai am pus-o… era… nu stiu unde e.

– Pai cum nu stii?! Ai luat-o cu tine cand te-ai mutat in autobuz! Eu am tinut aparatul foto si trepiedul, geanta era cu tine!

Se uita la mine, face ochii mari si intr-o singura secunda (maxim doua!) se ridica de la masa, isi pune geaca+caciula+manusile si iese in fuga din cafenea. Eu imi strang repede catrafusele si o taiem in fuga catre locul unde ne-a lasat autobuzul. Eu sunt mare, am 2m, am facut sport, nu-s vreun Carl Lewis la alergat dar cand trebuie imi intind cracanele si iau ceva viteza. Insa soata, draga de ea, era atat de disperata ca a pierdut din nou geanta incat n-am reusit s-o prind pana la statia autobuzului. Care era goala… nici urma de bus, de Diriga sau de Silvestru…

– Mi-ai pierdut geanta. Din nou.

– Ce era inauntru?

– Portofelul. Cu cardurile, legitimatia de la munca si buletinul. Si mai era si pasaportul. Si actele masinii inchiriate. Si cheile masinii. Si talonul de parcare din L.A., unde am lasat masina parcata. Si navigatia. Aoleu, pasaportul! E clar, nu am cum sa plec din New York, avionul e maine la pranz si fara pasaport pot sa zbor prin geamul de la hotel, ca-n avion nu ma pot sui!

{ma opresc aici, ca am treaba cu organizarea mesei rotunde pe tema ACTA-ACCC, dar revin cu restul intr-un alt post, ceva mai tarziu}