Azi n-am scris nimic pe blog. Mâine? Nu știu…
Cu toate că dacă ce aș scrie aici ar rămâne între mine și voi… aș scrie. Aș scrie mult și cu jale știind că e doar între noi.
Dar așa… nu circ vreau ci cuvinte frumoase despre prietenul meu.
Marcu Ionuț Cristian. Născut în 1981. Decedat răsalaltăieri.
Un băiat frumos la suflet în primul rând, care s-a prăpădit degeaba, complet stupid, la pescuit.
Și-acum nu scriu ca să mă vaiet. Am făcut asta azi, împreună cu prietenii noștri și cu familia lui, Dumnezeu s-o aibă în pază…
Scriu pentru că băiatul ăsta merită să se scrie despre el.
Pentru că a fost un OM BUN.
L-am dus azi pe acest om bun pe ultimul lui drum, împreună cu muuulți prieteni, într-un cor de plânsete și motoare turate a jale.
Știi care a fost cea mai dureroasă constatare? Că dacă ne-ar fi sunat să ne cheme la un grătar sau la un cico în oraș, trei sferturi dintre cei am fost azi acolo nu ar fi putut veni.
Din cauza problemelor, situațiilor de rezolvat, serviciului… și tot așa.
Dar pentru înmormântare am lăsat tot și am venit.
Oare nu ar fi fost mai bine invers? În cazul meu așa aș prefera…
În asta de mai jos stăteam cuminți la poză. Râdeam după, că Ionuț s-a pus fix în spatele Andreei, că oare ce-a căutat tocmai acolo?
Asta este ultima poză făcută împreună.
Cât de urât sună „ultima”.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.