Omul nu stie sa se bucure de ce are, de ceea ce primeste. Omul e hapsan, e nesatul, e disperat dupa mai mult. Asta este caracteristica definitorie a umanitatii, setea de mai mult.
Asta a adus de multe ori si progresul. Dara a adus de multe ori si mizeria pe care o inghitim in fiecare zi, mizeria pe care o asteptam cu gatlejurile cascate, flamanzi de mai mult.
Nu ne ajunge ce primim, niciodata. Vrem intotdeauna mai mult.
O voce care ne incanta. Un spectacol total ce ne misca din incremenirea la care ne condamnam singuri. Melodii pe care am facut cu totii dragoste, care ne-au acompaniat declaratiile de dragoste, certurile, drumurile, dramele si bucuriile. Ne-a ajuns acest dar? …caci asta a fost, un dar, n-am platit nimic in schimb, n-am dat nimic, nu ne-am deranjat sa facem ceva pentru a rasplati acest dar.
Ziceam, ne-a ajuns? Nu, intotdeauna omul vrea mai mult. Am vrut sa aflam, sa stim, am intrat ca vitele in magazinul de portelanuri si-am smuls pielea pentru a vedea oasele, am cotrobait prin gunoi pentru a privi scarbiti resturile.
Nesatui, balosind, transpirand de foame cascam gura si vrem mai mult, cat mai mult, cat nici un om din lume nu poate da. Pentru ca apoi, scarbiti, sa spunem “nici asta n-a fost mai bun ca noi!“.
Caci daca am fi luat ce ne-a dat din suflet si neasteptand nimic in schimb ne-am fi bucurat probabil de zece ori mai mult. Dar am ales ca nu ajunge, am vrut mai mult, am luat cu de-a sila intimitatea, drama si nimicniciile altcuiva.
Asa, el a plecat, hai sa vedem cine urmeaza la rand. Pe cine mai jupuim de viu pentru a afla, pentru a stii, pentru a ne satisface setea de sordid?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.