Lumea nu e făcută pentru oameni singuri.

Stau singur în curte acum.

Am făcut focul într-o sărăcie de vatră deschisă și ard niște crengi din corcodușul pe care l-am toaletat cu Ciprian în primăvară.
Și o să spun ceva ce mă apasă în fiecare an în perioada asta.

Dă-i un <PLAY>. Curge mai bine așa…

Ceva ce nu-mi vine. A povesti.
Eram mai mulți. Mai mulți cu unul eram în gașca mea. Și pentru că n-am văzut, n-am fost atenți, poate că nu ne-a interesat destul… suntem cu unul mai puțin.
Acel unu… s-a sfârșit. Singur.

S-a rupt de lumea asta. De Crăciun.
Și-a luat viața într-un apartament de două camere din Berceni.

Singur era atunci, pentru că singur s-a simțit.
Nu a văzut alte căi, alte variante, alte… nimic.

Și s-a sfârșit singur. Cu caloriferele reci. Și rece și-n suflet.

Și noi, gașca, nu ne-am iertat-o niciodată.
Pentru că, de fapt, toate semnele erau acolo. Și nu le-am văzut.

Ce vreau să spun cu vorbele astea este că pentru cei care se simt singuri… perioada asta este efectiv insuportabilă.

Eu sunt norocos. Cu toate că fericirea nu-mi curge prin vene, am trei copii care mă fac zilnic să zâmbesc și să spun că toată nebunia asta care se numește viață este pură bucurie…

Poate tu ești bine. Ai prieteni. Ai familia cu tine. Ai un suflet cu oameni în el.

Ce te rog este să te gândești la oamenii pe care-i cunoști si despre care știi că sunt șanse ca ei să nu fie bine.

Dă-le un telefon. Un semn. Un ceva care să-i ajute să vină mai aproape de tine, dacă au nevoie.

Arată-le că nu sunt singuri.
Lumea nu e făcută pentru oameni singuri.

Și ei, ăia ai noștri care sunt singuri, care se simt singuri… sunt tot ai noștri.

Deschide ușa. Deschide sufletul.
Cineva dintre ai tăi probabil are nevoie de tine.