Luana.

S-a scris mult. S-a scris mult si prost. S-a scris cu micimea oamenilor care se balacesc in promiscuu, in ieftin si gol. Au scris oameni care nu pot mai mult, minti care sunt limitate la propria logica a raului, suflete ciuntite care cred ca viata noastra, a tuturor, este la fel de chinuita de lipsa normalitatii si generozitatii cu care vin sentimentele incat… au crezut ca omenirea este doar o multiplicare a sufletului lor gaunos. Hai sa va vorbesc putin de Luana, fosta mea sotie, si nu voi vorbi despre dragoste, ar fi prea intim.

Am cunoscut-o cand eram copt, iar ea deja o femeie implinita. Nu priveam viata cu frica dar nici nu aveam stiinta vietii. Eram inspector de asigurari, predam tae-bo, aveam prezentari de moda, inca faceam sport de performanta… tocmai imbratisasem viata si o traiam cum intelegeam eu mai bine.

Dragoste la prima vedere? Nu stiu, spune-i cum vrei tu, ce stiu este ca ne-am inteles incredibil, supra-omenesc, perfect, din prima clipa. Comunicam cum nu mi se mai intamplase pana atunci, discutam despre orice, invatam si ma lasam invatat.

Sincronizare? Veneam de la munca si dupa ce ma gandeam toata ziua ca as fugi pana la munte… gaseam bagajele facute, pentru o mica escapada la munte. Ne suiam in tabla ala veche si dispaream de pe radar pentru cateva zile. O sunam sa-i spun ca au bagat la Vitan un film si ca poate mergem, si inainte sa-i zic eu ceva imi spunea ca a luat bilete la film. Fix la filmul ala. Isi strangea geanta foto si-i era sete… apaream cu un pahar de apa inainte sa-mi spuna ceva, pentru ca stiam. Isi dorea sa dam o fuga pana la mare dar stia ca eu vorbisem sa ies cu baietii la o bere si nu-mi spunea nimic. Cand ajungea acasa o intrebam unde si-a pus costumul de baie, ca sunt eu cumva sigur ca si-ar dori sa stea cu picioarele in nisip. Nu vorbeam chestiile astea, nu ni le spuneam, pur si simplu le stiam. Era supra-realist de multe ori, nu ni le explicam dar nici nu ne interesa, eram sincronizati perfect. Asta se intampla acum 13 ani.

Dupa ceva timp a venit Inoke. Micul pufarin cu voce rasfatata de Chip si Dale, ca inca nu m-am hotarat pe care dintre cele doua veverite o imita. Am crescut-o cat am stiut de bine, ne-am certat cand eu o spalam cu apa de la robinet fara s-o fierb, sau cand ea o infofolea, parca, prea tare. In timp ce ne bucuram de binecuvantarea de a fi parinti, eram in continuare perfect sincronizati, eram un cuplu, nu uitaseram asta. Si anii treceau…

S-au schimbat locurile de munca, eu nu mai eram inspector de asigurari si manechinuit si profesor de tae-bo, ma lasasem si de sport de performanta, incepusem sa lucrez in teve. Ea nu mai avea timp sa-si mangaie aparatul foto caci munca de piar la o televiziune mare (mda, public relations as P.R.) ii manca toate orele. Nu mai era atat de mult timp de petrecut impreuna, Ino cerea din-ce-in-ce mai multa atentie, eram amandoi prinsi in diverse nebunii.

Si de la un moment dat incolo…  cumva uimiti, ne-am dat seama ca nu mai eram sincronizati. Ea astepta sa mergem la munte iar eu apaream cu slipii de „Hai la mare!‘, mie-mi era cald iar ea se vaita de frig, ea vroia cu rolele si cu Ino in carut in Herastrau iar eu aveam un chef nebun de lenevit in casa… ceva se intamplase. Da, cumva uimiti, ne-am dat seama ca nu mai eram sincronizati. Deloc.

Nu, nu a avut pe altcineva, nu era cazul. Nu, nu am avut pe altcineva, nu era cazul… respectul a fost intotdeauna prezent intre noi, era mult prea buna ca sa gresesc asa.

Nu, nu ne-am certat, caci nu te poti supara pe omul de langa tine ca-si doreste ceva. Asa cum omul de langa tine nu se poate supara ca tu iti doresti altceva. Insa multe lucruri au ramas… a ramas comunicarea. Comunicarea pe care o avem si acum. A ramas respectul, neciobit si neatins de nimic. A ramas increderea unul intr-altul. Stie ca are un prieten pe care se poate baza. Stiu ca am un prieten bun. Foarte bun. Comunicare, respect, incredere.

– Ceva nu mai merge.

– Stiu, vad, simt.

– Ce facem? Hai sa mai incercam o data. Daca nu…

– Daca nu… asta e. Decat sa ne chinuimi reciproc…

Si-am mai incercat o data. Aveam comunicare, respect, incredere. Dar nu mai aveam sincronizare. N-a mers. Si am hotarat impreuna. Scandal? Cearta? Vorbe urate? Rad numai cand ma gandesc la chestia asta. N-aveam cum… aveam si avem comunicare, respect, incredere. De-asta micimile si scarbele scrise de-atunci si pana acum nu ne vor atinge niciodata. E ca si cum arunci cu noroi in doi oameni din spatele unui geam… murdaresti doar geamul, lasand sticla aia murdara ca martor al mizeriei tale.

– Avem de transformat un copil intr-un om.

– Intr-un om frumos. Orice ar fi Ino va trebui sa zambeasca.

Asta am hotarat. Nu cu vorbele astea, nu cu topica asta, dar cu sufletele incalzite de gandul ca mini-pinguinul va cunoaste doar dragoste, protectie, liniste. Si ne-am continuat vietile separat, dar avand in noua situatie aceleasi premise: comunicarea, respectul increderea. Asta se intampla acum vreo 7 ani, cred.

Acum 4 ani am cunoscut-o pe Andreea. Ne-am apropiat incet, ne-am dat timp sa ne cunoastem. Nu stiam ce va veni si am luat totul cu pasi mici. Mi-a cunoscut viata in cele mai mici detalii si a ales singura sa respecte lucrurile cu care am venit. Niciunul dintre noi trei n-a stiut cum se face si ce trebuie facut dar am comunicat, ne-am respectat, am avut incredere. Am rezolvat fiecare semn de intrebare folosindu-ne de comunicare, respect, incredere. Si am ajuns in clipa de fata.

Maine? Poimaine? Anii ce vor urma? Nu au cum sa fie decat frumosi, pentru ca Andreea – viitoarea mea sotie si Luana – mama copilului meu si prietena mea de-o viata comunica. Si se respecta. Si au incredere.

Nu suntem civilizati de ochii lumii, lumea ne lasa rece, cei straini n-au dreptul sa intre in lumea noastra. Vad prin ziare fel-de-fel de laturi. Vad rautati mici si mari. Vad jeguri oribile si minciuni scarboase. Vad micimi si invidii, vad presupuneri si zvonuri pornite din redactii pentru ca respectivele zvonuri sa fie tiparite sau aruncate in cod html pentru ochii altor avizi de scarbe, si vome, si micimi.

– Fosta nevasta si viitoarea nevasta nu se pot intelege, asta e clar. Deci asa trebuie sa fie si in cazul lor!

Ei bine… va las sa va balaciti in propria mizerie. Avem o viata de trait. In comunicare, respect, incredere. Va pup. Sau nu.