O învălmășeală de gânduri, de trăiri, de furtuni ce se-ntretaie… toate se liniștesc brusc la conștientizarea unui fapt simplu: fiica mea, pitica, pufarina… împlinește astăzi 20 de ani.
20 de ani.
Asta nu vorbește despre mine. Despre trecerea timpului. Despre faptul că venim și ne trecem în timp ce ne privim copiii crescând.
Asta spune doar că suflețelul ăla pupăcios, drăgăstos, calin… devine pas-cu-pas o colecție de amintiri mature.
Și nu cred că unui părinte îi este viața ușoară. Dar îi poate fi frumoasă.
Nu cred că unui părinte îi este simplu. Dar îi poate fi plin.
Nu sper că unui părinte îi poate fi la îndemână. Dar poate fi cu zâmbet.
Și dacă mă întrebi pe mine… sincer, cred că cea mai importantă treabă pe care o poate face un părinte pentru copilul său este să-l convingă să nu se oprească vreodată din a visa.
Din a crede.
Să nu se oprească din a spera. Din a crede în el.
Mi-e pitica mare. 20 de ani. Sunt pe partea cealaltă a lumii, ne scriem pe whatsapp și mă gândesc că dacă ar vedea ce e în sufletul meu acum ar plânge cu mine. De fericire.
Pentru că nu știu ce se va alege din ce speră ea pentru ea.
Dar văd că are curaj să viseze.
Văd că are curaj să nu se oprească din a visa. Din a spera.
Cât timp visăm… avem o șansă mare de a fi fericiți.
Și ce să-și dorească un om pentru fata lui mai mult decât s-o știe fericită?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.