In legatura cu oamenii si cainii…

Cabral si LolitaPoza asta este facuta ieri, la Iasi. Acolo merge fiica-mea la tara in fiecare vara, m-am dus s-o recuperez (plina de cucuie, vanatai, zgarieturi si povesti frumoase cu porcul Ivan, calul Pancirel si grasa din imagine, Lolita).

Lolita, batrana doamna, locuieste si ea tot acolo, dar nu numai peste vara ci tot timpul. E moldoveanca de cand a imbatranit si are nevoie de supraveghere aproape permanenta.

Baba are 17 ani. I-a albit tot capul, nu mai are dinti in gura, e surda ca o buturuga si nici nu mai vede bine. Dar in momentul in care te apropii de ea si te miroase… vezi in batranetea ei toata bucuria tineretii, iti aduci si tu si-si aduce si ea aminte de toate alergaturile prin parc (moamaaaa ce mai fugea!), de toate latraturile din creierii noptii (da, ca orice teckel le avea cu latratul ala isteric) si de toate momentele de joaca si ras.

Iubesc cainii. Dar iubesc si oamenii.

Si scriu asta legat de mesajul pe care l-am primit azi de la o cititoare:

Buna, Cabral.

Stiu despre tine ca esti fericit posesor de copil. Si de caine.

Si totusi, n-ai luat nicio atitudine sociala, nici de o aprte, nici de alta.

Oricare ar fi pozitia ta, nu crezi ca ar fi o idee buna sa-ti expui parerea?

Nu juca safe.

I-am raspuns asa:

Draga mea, intr-o lume in care toata lumea vorbeste si nimeni nu asculta… o voce in plus nu ajuta cu nimic. Ba chiar din contra.

C.

 

Cred ca noi am uitat decenta momentului in care mai tinem si gura inchisa. Toti urlam ca stim adevarul, ca avem solutia, ca trebuie sa fim ascultati. Si nimeni nu mai are decenta sa inchida gura si sa asculte. Si ragem toti, sincron, de-a valma, de nu se mai intelege om cu persoana si caine cu porc, inflacarati ca niste flatulatii lipite de bec… urlam prin case, prin talk-show-uri TV, pe strada si prin Parlament. Si nimeni nu vede ca asa nu se rezolva nimic…

Cat despre situatia efectiva in care ne aflam… acum ne dam cu curul de pamant si ne vaitam ca ce prost traim si ce prost suntem tratati.

Dar la alegeri il votam pe ala ca are sapca, pe ala ca n-are sapca, pe ala ca-i gras si pe celalalt ca are nevasta cu țâțe mici. Apasam stampila cu mana, dupa ce-am calculat decizia cu buca.

Si-apoi ne miram ca n-avem drumuri, ca ne mananca animalele comunitare si ca la orice ploaie ne luptam parte-n parte cu căcatii din canalele care refulează.

Votati, ostenii mei, votati!

Si revenind la oameni si animale… iubesc oamenii. Si iubesc cainii.

Zi buna s-aveti!

Pe aceeași temă

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • Buna ziua,

    Nu inseamna ca pe langa mult zgomot, agitatie si exercitii electorale a la Caragiale, nu putem actiona in folosul nostru si al comunitatii. Ba chiar e responsabilitatea noastra, atat pt comunitate cat si pt familiile noastre,

    Pentru a ajuta, a se citi si pentru a pune presiune pe autoritati, am creat, complet non-profit si non-comercial, siteul de monitorizare pe harta a agresiunilor cainilor maidanezi http://www.caini-maidanezi.info. Daca lumea ar raporta/sesiza fiecare agresiune a cainilor maidanezi, ca sa avem evidenta acestora, autoritatile ar fi nevoite sa ia masuri (sa stranga cainii) macar din zonele fierbinti de pe harta..

    Evident ca de dorit ar fi sa nu se ajunga la eutanasiere.. de aceea trebuie intarita si mai ales pusa in aplicare legislatia anti-abandon a animalelor (voi sustine puternic aceasta idee pe siteul meu).

    Daca puteti adauga un link sau scurt articol de sustinere/informare publica despre siteul caini-maidanezi.info, va multumesc pentru atitudinea civica. Va voi adauga si siteul dvs la siteurile sustinatoare.

    Toate cele bune
    RaduC

    răspunde-i
  • Adrian Chiotoroiu
    • 15.09.2013

    Tu chiar crezi ca poti decide ceva prin votul ala? Esti naiv… Pe oricine ai vota, tot nu va face nimeni nimic pentru tine, vor face tot pentru ei. Clica asta de mafioti nu mai poate fi distrusa cu nici un chip, au acaparat totul. Tine minte, ca sa ajungi pe listele electorale, trebuie sa fii agreat de niste mafioti, de-asta nu ajung oameni de calitate in posturile importante.

    • Dan
      • 19.09.2013

      Asa e, pana la urma problema noastra nu e ca votam cu unul sau cu altul. Problema e ca n-avem alternative reale. Votam doar schimbarea cercului de interese, problemele noastre raman la fel.
      Referitor la caini, e tot un cerc de interese. Numai ca nu e doar la nivelul Romaniei, si nu se manifesta doar in Romania. Porneste de la mila ipocrita a celor din tarile civilizate si se termina cu indobitocirea tarilor din lumea a III-a. Cainii sunt la mijloc. Si banii.

    răspunde-i
  • Dania
    • 08.09.2013

    Imi pare rau de ce s-a intamplat in Bucuresti.
    Asa e, si eu iubesc si cainii, dar mai mult iubesc oamenii. Imi pare rau, dar cainii ar trebui sa cam dispara de pe strazi, bine ar fi daca ar exista si o alternativa.

    răspunde-i
  • Roxana
    • 08.09.2013

    @vasilescumihaela: am avut senzatia ca iti place sa faci lucruri semnificative.

    http://www.thepetitionsite.com/582/929/000/romanian-comunity-dogs-safe-for-the-romanian-people-and-their-children/

    • ‘Oi fi avut, dar am dreptul sa ma doara si capul, nu crezi? 🙂

    răspunde-i
  • Roxana
    • 08.09.2013

    Stii, mi-a fost greu sa inteleg initial de ce ai spus ca o voce in plus nu se mai aude, dar dupa trei zile inteleg. Nu vad decat balamuc,ipocrizie si vorbe goale. Ii inteleg pe cei doi parinti ca vor sa dea o semnificatie mortii copilului lor, vor sa nu se mai intample, sa fie ridicati cainii de pe strazi. In locul lor nu stiu ce-as fi facut, daca nu m-as fi dus si as fi omorat cu mainile goale acel caine indiferent ca era al fundatiei, al primariei sau al portarului… Ei strang din dinti si cer o solutie. Si toti se reped precum cainii, unii in gatul altora, nu cu solutii, dar cu injurii si cu blamari. E vinovat copilul, bunica, parintii, mama, tatal, fratele, fundatia, toti cainii maidanezi etc. Sistemul e bolnav, e corput, sunt vinovati politicienii, nemtii nu mai vor sa vina pe aici, etc…. E ca in razboiul de 100 de ani: nimeni nu mai stie de unde s-a plecat si unde ar vrea sa se ajunga. Dar toti stim ca adevarul nostru e cel mai adevarat… Sunt scarbita si oripilata. Imi iau un minut de liniste…

    • Doamne, ajuta! Ca in ultimul timp doar tu vorbesti pe aici. 🙂

    răspunde-i
  • cristina
    • 07.09.2013

    Buna, Totusi nu iti inteleg comentariul.Stiu caci cu o floare nu se face primavara, insa poate daca toti am vorbi ne-am face auziti. Demult s-a mai incercat eutanasierea cainilor fara stapan, atentie: fara stapan, si ce s-a intamplat?? Toti iubitorii de animale au sarit in cap protejand cainii maidanezi. Si vocile lor s-au facut auzite, iar cainii nu au fost eutanasiati.De ce spui acum ca o voce nu conteaza? Ba conteaza, poate vocea ta ca persoana publica va ajuta la strangerea si altor voci…si uite asa o sa fim suficient de multi cat sa contam.

    răspunde-i
  • iulia
    • 07.09.2013

    Excelent comentariul tau,Cabral!
    Pacat ,ca nu poate fi citit de toata lumea..
    Desi nu stiu cati te-ar intelege..
    Norocul tau este ca ai si copil.
    Si care sa-ti traiasca sanatos!

    Se pare ca asta iti da dreptul,mai nou,sa ai dreptul la opinie.Obiectiva.
    Altfel,in cazul meu,sunt o senila,la 44 de ani?,fara copii care n-are cum sa inteleaga,vreodata,ce inseamna sa-ti moara copilul..Doamne fereste,in ce hal a ajuns omenirea..

    răspunde-i
  • Hmm… instinctualitate si frica, iata un taram pe care e greu de crezut ca ai sa intalnesti vreodata iubirea. Rula candva acum multi ani povestea unei dresoare sfartecata de leul ei favorit, leu care ulterior s-a autocondamnat la moarte prin inanitie fiindca mirosul sangelui, al mortii, primase inca o data conditia lui de salbaticiune. Au animalele constiinta? Habar n-am. Stiu insa ca frica, instinctul de supravietuire, naste si in cel mai bland dintre ele o fiara infricosatoare. Suntem oameni. Uneori frica dobandita ne invata sa uram, alteori ne nastem cu aceasta frica in noi. Cum sa invatam sa acceptam si sa iubim ceea ce ne sperie cel mai tare? Asta e alta poveste… 🙂 Trebuie sa recunosc ca imi e frica de caini, o frica instinctuala ce n-o pot controla, una care ades strange haita in jurul meu declansand ades o adevarata harmalaie de latraturi si incaierari. In doua randuri repetate m-au muscat doua catele fatate maidaneze, iar reactia mea departe de a fi una de riposta, a fost din cele mai bizare: “are ochii inrositi, ii curg balele, o avea rabie?” 🙂 De un an de zile am o vecina cu un caine lup care imi ajunge pana la talie. Splendid animal! – ar spune unii. Periculos- l-a catalogat mintea mea dupa prima intalnire desi era tinut in lesa de stapana. A doua intalnire a fost si mai catastrofala fiindca statea pur si simplu tolanit la usa mea fara a avea chef sa se miste si sa ma lase sa ies afara din casa. Ma privea doar impasibil dand din coada. Am trantit usa speriata, dar se pare ca n-avea chef sa ma ia in seama si nu s-a dat plecat pana nu a fost chemat in casa. La a treia intanire i-am sugerat stapanei sa-l tina in lesa ca mie imi e frica de animale. Nu stiu daca stapana lui a priceput ceva fiindca mi-a ripostat cat se poate de indignata in ciuda avertismentelor mele ca n-am de ce sa ma tem de Max, dar lupul se pare ca pricepuse ceva fiindca ochii lui sclipeau jumate amuzati jumate mirati parca de frica mea. La urmatoarea intalnire m-am trezit linsa pe mana in timp ce imi studiam corespondenta. M-am intors speriata, dar se pare ca nu il impresiona frica mea fiindca s-a cuibarit dand din coada la picoarele mele. Nu stiu daca intinctele mele de aparare au priceput ceva fiindca inca imi mai e frica de haitele de caini dezlantuite de la tomberonul de gunoi si de pe strada, dar ceva din comportamentul inofensiv al namilei alia m-a facut sa inteleg ca in ceea ce-l priveste e totul ok intre noi si ca n-are chef sa ma muste, asa ca l-am acceptat cu timpul ca pe un locatar ca oricare altul din bloc. Nah… nu stiu daca trebuie sa fim invatati de caini sa-i iubim si sa-i acceptam, dar uneori in viata se intampla sa mai primesti lectii si de la animalele la care esti tentat cel mai ades sa le vezi decat coltii periculosi. 🙂 Am scris povestea de mai sus nu ca o pledoarie ci ca o modalitate de a intelege ca uneori problema e in noi si e bine sa o rezolvam inainte de a lua o decizie globala impotriva unei rase sau specii ca urmare a unui incident nedorit. 🙂

    răspunde-i
  • Roxana
    • 07.09.2013

    P.S: Ultimile evenimente mi-au generat insomnie, așa cum n-am mai avut de când eram gravidă în luna a treia și pe punctul de a pierde sarcina. În toată confuzia care zace acum în mintea mea, cu atâtea voci indignate, mă întreb când am uitat că o viață e o viață, indiferent ce ar fi? De când am găsit unitatea de măsură? Eu am fost de două ori pe punctul de a-mi pierde copilul, a doua oară când la o laringită prost tratată a încetat să mai respire la ușa cabinetului medicului și nimeni nu se dădea la o parte pentru că toți erau bolnavi… Și erau bolnavi, prea bolnavi. Iubitul meu, care e străin, s-a repezit pe ușa unui alt cabinet unde nu era nimeni răcnind în engleză că îi moare copilul. Eu umblam de nebună prin spital să caut secția de urgențe ORL. Dacă aș fi fost acolo, i-aș fi omorât pe toți ca pe niște câini turbați. Cum aș fi fost eu atunci? Crudă? Puteam să-i eutanasiez pe toți? Aveam dreptul să-i omor? Cu ce aveau ei mai mult dreptul la viață decât copilul meu?
    Cu ce au câinii mai mult dreptul la viață decât oamenii? Sau oamenii în fața câinilor?
    Am citit undeva că un câine nu depășește la maturitate inteligența unui copil de 2,5 ani. Atunci cred ca ar trebui tratați ca atare. Sunt niște copii teribili, dar bine dezvoltați fizic. Așa cum nu lași copiii să se plimbe singuri pe stradă, n-ar trebui lăsați nici câini.
    Cineva la un moment dat zicea că ar trebui adunați la adăposturi în afara orașului. De ce? De ce nu adăposturi, țarcuri prin locuri din oraș unde lumea poate ajunge la ei, poate avea grijă de ei? Mie personal îmi plac câinii și am luat unul de pe stradă acasă, dar nu-i pot lua pe toți. Așa măcar ar avea mai mulți care să aibă grijă de ei. Primăria a pus gărdulețe și borduri pe unde nu te aștepți. N-ar avea bani să mai facă niște țarcuri? Nu pricep.
    De ce nu îi implicăm pe toți acei specialiști care termină cele nu știu câte mii de facultăți și nu folosesc la nimic diplomele: psihologi, zoologi?
    Prea mulți ”de ce” pentru o singură noapte… și poate nici măcar n-am pus întrebarea potrivită. Și nici nu m-am adresat probabil cui trebuie. Poporul e în somnolență și conducătorii au alte treburi… Cam așa mi-aduc aminte România din vremurile imemorabile când eram tânără și credeam că adevărul va schimba lumea…

    răspunde-i
  • Roxana
    • 07.09.2013

    Eu, prin natura mea, sunt o persoană căreia îi place să vorbească doar atunci când are ceva de spus. Am citit ceea ce ai scris tu, Cabral, și un pic din comentarii. Ora e târzie și eu mâine am un pitic care îmi dă trezirea la șase fără comentarii.
    Tot ce s-a întâmplat în ultimile zile mi-a readus în memorie o întâmplare de acum câțiva ani din București. Locuiam în Balta Albă și la noi la bloc era o cățelușă care obișuia din senin să se repeadă la oamenii care treceau. Într-o zi a vrut să se repeadă și la mine când am vrut să mă sui în mașină, dar i-am zis pe un ton apăsat: ”Nici să nu te gândești” și a tulit-o. Pe urmă am auzit că mușcase deja neprovocată două persoane care treceau pe stradă și că doi vecini ai mei, binevoitori, le-au plătit spitalizarea numai să nu declare de ce câine au fost mușcați. Apoi am înțeles că fusese odată luată de hingheri tot pentru că mușcase pe cineva și cei doi au luat-o de acolo pe răspunderea lor și o țineu în grădina unui bloc. Din păcate se întâmpla des să rupă lanțul și să fugă.
    Eu am trăit toată viața la bloc și în preajma câinilor comunitari, dar mereu am zis că cei agresivi nu pot fi ținuți în comunitate ca și oamenii, nu? Acum stăteam și mă întrebam câți au mai fost ca vecinii mei? Nu știu dacă ar fi trebuit să iau atitudine sau nu, dar azi privind unde au ajuns lucrurile cred ca poate ar fi trebuit.
    Din păcate, fiecare dintre noi trăim cu povara deciziilor. Mă gândesc că n-a fost copilul meu cel omorât și nici câinele implicat acea cățelușă. Și totuși puteau fi…
    Dar cum spuneai și tu, Cabral, dacă suntem incapabili să luăm decizii aici vom ajunge. Iar cum spun americanii: talk is cheap.
    Imi pare rau pentru moartea acelui băiețel și nimic nu-l va aduce înapoi. Dar aceste lucruri nu se mai pot întâmpla.

    răspunde-i
  • Loading...