Prima dată am crezut că sunt români și de-aia se uită așa fix la mine. Apoi, după ce am văzut că nu-mi spun nimic am zis că n-or mai fi văzut negri… i-am lăsat în pace. Totuși, când întorceam capul, chiar dacă nu mă aplecam să mă uit direct la ei îi simțeam cum mă fixează. N-am zis nimic.
La un moment dat aud clar, distinct, chiar dacă șoptit:
– Fă, îți zic io, ăsta-i ciorditor. Uite ce gesturi tirate are…
– Mă, io nu cred, da’ dacă zici tu…
Cu greu reușesc să-mi înăbuș râsul, trag aer în piept, mă uit în altă direcție și în timp ce mă folosesc de o privire aruncată în ecranul telefonului cu coada ochiului văd că mă priveau în continuare la fel de fix. Deci eu eram ciorditorul…
Ce șanse aveam să mă trezesc în Viena, la un outlet, lângă o pereche de români? Mari.
Ce șanse aveam să se uite oamenii la mine și să mă considere hoț? Infime. Și totuși… 🙂
Ajung la casă, domnișoara scoate alarmele de pe haine, scanează etichetele, îmi spune suma de plată. Îi spun contactless și după ce mai apasă ea două taste îmi ating portofelul de cititor.
Apoi domnișoara mă salută scurt din cap, se întoarce cu spatele la mine și se apucă să aranjeze în viteză niște umerașe în dulapul din spatele ei. Îmi iau cele două pungi de carton și dau să plec.
– Fă, ăsta pleacă fără să plătească!
– O fi plătit cu cardu’…
– Nu, nici n-a deschis portofelul! Ți-am zis că-i pe ciordeală!
Mă îndepărtam zâmbind larg, deja mă gândeam cum să le dau foc mai tare… dar n-a fost nevoie.
– Miss, he did not pay! Miss, that man did not pay, take the money!
Încă nu m-am întors, am continuat să merg cu pași lejeri și înceți…
– Hey, you, pay the money! Miss, he give no money for to buy!
Mă întorc și mă prefac surprins, mă uit la domnișoara de la casă, ea se încruntă și se uită în monitorul casei. Acum m-am uitat prima oară la ai noștri… jeanși și cămașă, spălățel, destul de arătos, el. Drăguță și ea.
– Ia uite la el, fă, se face , că plouă, maimuța! Pay the money, my friend, be correct!
Fata de la casă se uită la mine mirată și ridică din umeri, semn că nu înțelege ce vrea omul…
Îmi scot șapca ce-mi era îndesată în cap și-l întreb direct pe românește:
– Ce-i frățică, ce te supără?
Ochi mari. Gura înțepenită pe întredeschis, corpul întreg pe freeze, în afară de pleoape nimic nu mișca la el. Clip din ploape, inspirație, clip din pleoape, expirație…
– Zi, mămică, ce te supără așa?!
El se întoarce cu fața la ea, apoi iar la mine și din nou la ea:
– Fă, ăsta-i Cabral!
Și-apoi face ceva de mi-a venit mie rândul s-o fac p-aia cu freeze și clip-clip din pleoape… se întoarce la vânzătoare și zice:
– No, miss, my mistake, he payed, all OK, sorry!
După care se pornește spre mine, parcurge distanța în 3 pași rapizi și cursivi, mă ia de-o mână și împingându-mă discret îmi spune conspirativ:
– Fratele meu, de ce n-ai zis că ești de-al nostru și că ești pă combinație?! Făceai și tu un semn și făceam o divergență… o diversiune, să le luăm ochii la fraieri! Trebuia să-mi faci un semn să mă prind că ești de-al noștru, era mai-mai să te vărs, ce naiba?!
N-am mai reuit să mă regrupez, l-am lăsat să mă împingă afară din magazin în timp ce privea des în urmă, l-am lăsat făcându-mi cu mâna și zâmbind larg, mulțumit că m-a ajutat să le facem bucata austriecilor…
De-atunci mi se întâmplă des să zâmbesc atunci când folosesc contactless-ul, mă gândesc la partenerul meu întru fărădelegi, spălățelul în jeanși și cămașă care sprijină românii ciorditori din Viena…
Cât despre contactless… pentru că-mi pierd des portofelul nu țin cash niciodată în el, țin doar cardurile, iar la unul dintre carduri am asociat și paypass-ul pe care îl am bine ascuns în căptușeala portofelului (aviz amatorilor :p).
Și cum pe-afară au POS-uri și la budă… mi-e mult mai ușor să folosesc exclusiv metode de plată din astea clever.
Doar că uneori te iau de ciorditor cei care nu știu cum e cu plata fără contact… 🙂
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.