Halemahala! Abdul Habal Jakarta!

Azi dimineață mă trezesc singur. Andreea mi-a zis că se duce la ceva salon. N-am pus întrebări.

Văd sacul de rufe murdare și mă gândesc că dacă tot îmi beau cafeaua singur, aș putea să-i stau alături mașinii de spălat.

Duș, îmi refac freza (ras în cap, zic), răzui dinții și mă pun pe treabă… iau hainele, le pun într-un rucsac, mă sui pe scuter, trec pe la recepție și iau jetoane, mă înființez la una dintre spălătoriile campingului.

Arunc hainele în mașină, apăs butoanele, las rucsacul, iau iar scuterul și mă duc să-mi iau cafeaua, mă întorc să văd cum se foștocoflesc hainele în mașină.

Acolo era deja un alt cuplu, amândoi pe la vreo 50 de ani, se luptau cu programarea mașinii de spălat.

Îmi propun să-i las puțin și dacă nu se descurcă să le dau o mână de ajutor.

Și-atunci mă pălește… acasă!

– E cu fise, fă!

– Dornene, nu e! Zice jetons!

– Păi și fisele ce e, nu tot jetoane?

El trage cu ochiul spre mine. Se întoarce încet la ea.

– Nu te uita, dar e un negru în spate!

Ea se întoarce brusc, cu ochii țintă la mine. Eu, priveam în zare, cu cana de cafea în față.

– Ți-am zis, fă, să nu te uiți! Acum s-a prins că vorbim de el! Poate-l apucă toate alea!

– Lasă-l, mă, că n-are treabă cu noi. Hai că mă duc să-l întreb pe el cum se folosește asta…

– Nu, fă, lasă că ne descurcăm noi! Da’ ce caută în spatele nostru?

Ea mai trage o privire către mine, peste umăr.

Continuam să mă uit într-o parte, speram să nu mă recunoască. Mare, ras în cap, cu barba la vreo două săptămâni și ochelari de soare pe moacă… cântărește și-i spune omului:

– Cred că el are rufele astea la spălat în mașina de lângă.

Se uită amândoi. Cuva se oprește pentru trei secunde din învârtit și înăuntru se văd cearceafurile albe.

– Are d-aia de arab! E arab!

– Ce-are?!

– Haine d-alea de arab, de le poartă ei!

– Și ce-are dacă are? Lasă-l în pace…

– Fă, ai mai văzut tu arabi în camping?

Se gândește o secundă. Hotărăște că nu e concludent.

– Dar spală rufe, lasă-l.

– Stai cu ochii pe el, că eu n-am încredere în ăștia.

Mă abțineam cu greu să nu râd. Ei aveau impresia că vorbesc în șoaptă, dar noi, românii… nu știm cu sonorul mic. Răcneau ai mei de ziceai că-i despart doi munți și două prăpăstii…

Cât despre butoanele mașinii de spălat… nici vorbă să le dibuiască.

– Dornene, hai… du-te și întreabă-l tu.

– Nu mă duc, fă. Eu n-am încredere în ăștia. Dacă e terorist?

– E pe mă-sa, nu vezi cum stă acolo? Așa relaxat e un terorist? Ăia sunt transpirați!

– Nu, fă, ăia antrenați nu sunt transpirați. Sau poate doar înainte de a bubui bomba.

– Nu mai spune bombă că se prinde.

– Păi doar n-o vorbi, fă, urâtu’ ăsta română. N-ai vrea acum să spună și o poezie?

Începe să râdă, apăsând simultan cu toate degetele pe cele 5 butoane ale mașinii de spălat.

Eu cântăream dacă să încep cu Cățeluș cu părul creț, fură rața din… sau poate ar fi fost mai de efect Cobori în jos, Luceafăr…

Dar îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la recepție, îmi trag una peste frunte și plec aproape în fugă să-l recuperez, întrebându-mă dacă n-o fi deja pe olx.fr. Sau, mă rog, ceva de genul ăsta…

Îl găsesc unde-l lăsasem, îl iau și mă întorc la spălătorie. Acolo… ce mai freamăt!

– Uite-l că se întoarce! Arză-l-ar focu’, ce m-am speriat cu rucsacul lui de urât cu tot!

– Dornene, ți-am zis că ești nebun, cum să fie terorist dacă se întoarce aici?

– Păi dacă a dat s-o bubuie și n-a pornit? Sau dacă e din ăla sinucigaș?

– Termină, măi omule, că nu e! Dacă era, deja bubuia bomba, nu aștepta să se termine rufele!

– Fă, eu nu mai spăl nimic, hai de-aici!

Și-atunci am luat-o eu razna:

– Halemahala! Abdul Habal Jakarta!

Așa am strigat și m-am pus în genunchi.

– Muică, e d-ăla!, a icnit Dorneanu și-a luat-o pe mândră de-o mână!

Eram deja în genunchi, cu mâinile ridicate în aer, m-am lăsat cu fața spre pământ și-am pus palmele jos urlând:

– Kabuuum, tamtam-deranj! Tabalilula booomba!

Apoi am auzit asta:

– Fă, asta e, fugi!

Și în timp ce ăștia ai mei s-au întors cu spatele și-au spălat putina eu m-am pus pe râs. Și râzi, Cabrale, că Dorneanu era în fața doamnei cu vreo 10 metri, fugea de-i fluturau bucile!

I-am lăsat câteva minute, apoi m-am suit pe scuter și m-am dus după ei. Erau la recepție, urlau la săraca fată pe românește, nu înțelegea nimic franțuzoaica.

Când m-au văzut fără ochelari au făcut ochii mari, apoi m-a bușit iar râsul iar ea a zis:

– Dornene, ăsta e vecinu’! 

Da, se pare că locuim la câteva străzi distanță…