Măi, în esență ce-o să-ți povestesc mai jos sună mai rău decât este. Doar sună rău. Pe bune.
Și mulțumesc frumos pentru zecile și sutele de mesaje cu idei de rezolvare a situației.
Pentru că v-ați pus atâția pe scris mesaje mă gândesc să vă răsplătesc și eu cu niște momente de râs, vă spun ce pocinog am făcut… voi râdeți, eu… mai puțin.
În esență povestea este scurtă.
Miercuri de dimineață m-am uitat pe program și-am văzut că până vineri nu e nevoie de mine, că pot să fac totul de pe laptop. Și pentru că oricum luasem în probe o capră (motoretă care știe să meargă și pe off-road) am zis că e momentul perfect să dau o fugă până la munte, să văd și eu niște forestiere frumoase. Drumuri forestiere, zic.
Mă duc la nevastă și-o întreb: Vrei să vii cu mine? Aș ieși pentru două zile cu mobra la munte, luăm cortul, ne pupăm în natură…
Ea îmi spune că nu, că are treabă și că oricum n-ar fi venit, că nu se dă în vânt după caprele mele, ea e cu quad-urile…
Eu mă înclin în fața deciziei ei, mă apuc și-mi adun echipamentul, leg cortul de motoretă și plec.
Și de-aici începe beleaua…
Încep să mă gândesc că s-a anunțat ploaie iar, că o să fie frig, că o să fie prea mult nămol, că parcă n-aș avea chef chiar de munte. Și virez…
– Las’ că mă duc spre Giurgiu, că spuneau băieții că sunt la pescuit!, zic, și-o iau spre Giurgiu.
De pe drum îi sun de mai multe ori dar nu răspundea niciunul, nu știam pe ce baltă sunt… ce să fac?
Ce-a urmat este o chestie pe care eu n-o înțeleg și pe care sigur n-ar înțelege-o nici măcar un psiholog…
O să-ți explic în imagini, în selfie-uri ca să fiu mai exact.
I-am trimis nevestei mele trei selfie-uri cu mine de pe drum.
Asta este de pe drum:
Asta este în benzinărie, alimentând motoreta:
Asta este de la destinație:
Da, Andreea știa c-am plecat până pe Valea Prahovei să mă plimb pe o forestieră… eu am ajuns pe o plajă. Din Grecia!
În primă instanță mi s-a părut amuzant…
…
…
…
După ce a primit ultimul selfie n-a mai zis nimic. După vreo 30 de minute, cu inima cât un purice, mă întrebam dacă n-a văzut pozele, dacă nu-i vine să creadă sau dacă s-a apucat deja să dea foc la casă…
Apoi am primit un SMS.
– Unde?
Am răspuns, ce era să fac?
– Kavala.
Ea:
– Sper că glumești.
Ce era să zic? Daaaa, glumesc, of ce-am mai râs, sunt în fața casei, dă drumul la poartă!…n-aveam cum să spun asta.
Am tăcut.
Și ea.
După vreo două ore, după ce-am pus cortul și m-am organizat să pot dormi peste noapte, i-am dat mesaj.
Mi-a răspuns:
Încerc să-mi dau seama dacă te-ai tâmpit pe parcurs sau dacă erai așa de la început. Nu-mi mai da mesaje, nu mă mai suna… mai mult mă enervezi. Noapte bună.
N-am mai sunat, n-am mai dat mesaje. Dar nici să mă întorc acasă n-am curaj.
N-am nicio scuză, n-am nicio circumstanță atenuantă… înclin să merg pe varianta nebuniei temporare.
Crezi că ține?
[dacă râzi… râzi, nu mă supăr. În parte mi se pare și mie de râs. Dacă ai un sfat… dă-l, se vede treaba că am nevoie. Dacă ai chef să te bagi în seamă și să eructezi tembelisme… îți spun din start că fac magie și dispari de pe-aici – puuf! – de nici n-ai fost vreodată. Mersi.]
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.