La sfârșitului anului trecut am fost la Jilava. Sprijin de mulți ani unele dintre acțiunile ANA (Agenția Națională Antidrog) și vizita asta cred că a fost una dintre cele mai puternice experiențe ale anului trecut.
Ideea a fost simplă: hai în vizită la pușcărie cu adolescenții, să vadă și ei care sunt unele dintre urmările consumului de droguri.
Am fost un grup măricel, adulți și copii, să vadă și cei mici cum arată închisoarea pe dinăuntru, să-i cunoască pe cei ajunși să fie condamnați și deținuți pentru fapte legate de consumul de droguri.
Ajungem înăuntru, după câteva filtre de securitate.
Atmosferă apăsătoare, deținuții din alte aripi strigau la Doroftei, la maestrul Mălăele, la George Mihăiță, către noi… vorbe vesele, saluturi și încurajări. Nouă ni se părea oricum… numai vesel, nu.
Intrăm în aripa de clădire destinat programului pentru cei încarcerați pentru fapte legate de consumul de droguri.
Programul în sine mi se pare foarte deștept, încearcă să-i pregătească pe cei care urmează să fie eliberați pentru reintegrarea în societate.
Vizităm camerele, spațiile comune, bucătăria.
Apoi ne strângem într-una dintre săli și începem să vorbim unii cu ceilalți.
Lângă mine un tânăr cu o moacă de băiat cuminte și studios. Îmbrăcat curat, vorbea elegant, sfios. Mă întrebam al cui băiat din grupul nostru este și ce impresie îi face pușcăria.
Ne lungim la vorbă, deținuții ne povesteau pentru ce erau acolo: consum și trafic, jafuri, furturi… și tot așa.
La un moment mă întorc la băiatul ăsta cuminte, cu față de elev conștiincios și-l întreb cu cine a venit.
Clipește și dă din cap că nu înțelege.
– Ai venit cu noi, nu?
– Nu, m-au adus ei.
Acum nu mai înțelegeam eu…
– Păi… de ce ești aici?
– Tâlhărie., zice, și lasă ochii în jos.
Am rămas blocat. Vârsta, fața lui, atitudinea, felul în care era îmbrăcat, toate te duceau cu gândul la un student cuminte, nu la un om încarcerat pentru tâlhărie.
Apoi mi-a povestit… familie bună, din provincie, venit la școală în București. Învăța bine, dar mergea și cu noua gașcă prin fel-de-fel de locuri, la concerte și petreceri.
Ei fumau marijuana. L-au convins și pe el.
Au mai încercat și altele. A încercat și el.
O parte dintre ei au continuat cu iarbă. Cealaltă parte a continuat… și cu altele.
Dar altele costau, și el n-avea decât banii de-acasă. Când banii de-acasă n-au mai ajuns, a început să ia din casă una-alta, de la fier de călcat și până la televizor.
Asta până când familia a început să pună bine chestiile mai de valoare din casă, mai salvau și ei ce puteau.
Apoi, într-o noapte, n-a mai putut.
Sevraj, n-a mai gândit… și a luat câțiva ani.
Acum era la Jilava, mai avea încă un an de stat în spatele gratiilor, alături de alți tâlhari, de ucigași și alții asemenea lor.
Un băiat normal, ca mulți alții pe care-i vezi pe stradă.
Diferența, una mică, în teorie… s-a transformat într-o viață fracturată.
Nu, n-o să încep din nou cu Spune nu drogurilor!. Am învățat din comentariile primite la celelalte articole pe tema asta că noi, ceilalți, ne gândim că nu ni se poate întâmpla nouă și celor din jurul nostru. Iar consumatorii de iarbă se bat cu cărămida-n piept că Uite!, ei consumă și sunt foarte bine, neluînd în seamă ce li se întâmplă altora, mai puțin norocoși.
O să revin cu altă postare, să vorbesc și despre ceilalți deținuți. Și de cum au ajuns la pușcărie în trei pași simpli.
Mă rog… asta pentru cine vrea să audă.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.