Am ajuns la spital cu Namiko, pentru un control (ne-a cam chinuit o otită).
Pitica și cu mămicuța dânsei, da-i-ar Dumnezeu și răbdare – că frumusețe și dragoste i-a dat din plin – au urcat direct în timp ce eu caut un loc de parcare pe care nu-l găsesc, desigur.
În fața mea opreste o mașină, coboară cu greu o doamnă care se chinuie să îmbrace un copil de sub un an, estimez eu.
Mișcările doamnei sunt smucite, se vede că se grăbește cu copilul, să nu mă țină pe mine în loc.
Deschid geamul să-i spun că nu e grabă când din stânga noastră, printr-o ușă de garaj se ițește botul unui Ferrari.
Până să mă ia cu admirația roșie se aude un claxon luuung și isteric. De la Ferrari.
Doamna se îndreaptă de spate, dă cu capul de plafonul mașinii, ridică mâna a scuze și strigă:
– Îmi cer scuze, imediat, îl duc la spital, e bolnav și nu-l pot lua dezbrăcat. Imediat!
Șoferul mașinii doamnei, bănuiesc că tatăl, scoate amândouă mâinile pe geam, împreunate a rugă, tot pentru a cere scuze.
Ferrari claxonează iar.
Apoi se aude vocea șoferului, în liniștea dimineții de sâmbătă:
– Fă, mă doare-n p#*ă de bolile voastre, ai blocat strada, eu vreau să-mi beau cafeaua de sâmbătă dimineața, mișcă dracu’ că*#%l ăla de mașină!
Doamna smulge copilul din mașină, acum se aude și cel mic, care plânge de rupe, îl face mic la piept și fuge prin fata mașinii mele spre spital.
Îi văd acum și machiajul plâns tot.
Doar că atunci când pleacă, lasă ușa de la mașină deschisă.
Șoferul dă să plece, frânează, sare din mașină intr-un suflet și trântește ușa, apoi se aruncă la volan și pleacă cu scârț.
Dar se pare că nu face toate astea destul de repede, pentru că Ferrari claxonează iar, prelung, și pe finalul claxonului se aude și un
– ‘ții voștri de săraci, că mi se răcește cafeaua!
Loganul din față pleacă.
Ferrari dă să se bage între mine și Logan, dar deja mă mișcam și eu.
Frânează brusc. Ajung fix în dreptul lui și sar cu amândouă picioarele pe frână.
Mașina mea se oprește brusc, desigur, tocmai mi-am pus gumele de iarnă.
Ferrari claxon luuuuung.
Deschid ușa și mă dau jos din mașină.
Claxon luuung iar.
Eu… îmi iau cea mai de prost față pe care o pot arbora.
Dar nu de prost… dacă te uitai la mine ai fi jurat că-mi curge din gură și că mi-am luat chiloții pe post de maiou.
Mă întorc cu fața asta de bidon turtit către om (cam 50 de ani, roșu Ferrari la față, bluză neagră cu logo Ferrari pe piept), clipesc a imbecil și-i spun:
– S-a stricat. Mi-a dat check-engine și s-a oprit brusc!
Degrabă adoratorul de cafea strânge volanul cu mâinile, slobozește altă înjuratură și se extrage din Ferrari.
Eu, în timp ce deschid capota la mașină, îl întreb.
– Aveți vreo urgență?
– Nu, mă, dar vrea #*$% mea să bea o cafea și nu pot de voi!!!
Eu, cu aceeași față de prost (îmi iese natural, desigur), mă scărpinam sub șapcă, privind tâmp la motor, de parcă mă așteptam să repar ceva.
– Ți-a dat check engine? Și n-a dat niciun mesaj?
Mă întorc către el și fără să clipesc îi spun:
– Ba da. A zis că se c*#ă în cafeaua ta!
Ați fi dat bani să-i vedeți fața, jur.
p.s. Știu sigur că ajunge textul ăsta și la tine, bădărane. Știi ce ți-am repetat… rămâne valabil. Oricând.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.