Nevoia de a fi mare și tare e aspră, când o ai.
Mai scapă omul de dependența de alcool. Poate și de cea de droguri. Dar de dependența de șmecherie nu se scapă, maică.
E un fel de bucurie-blestem, așa, de te ia pe sus și nu te mai lasă.
Vrei să fii tot timpul mai șmecher. Azi mai șmecher decât erai ieri… și tot timpul mai șmecher decât ceilalți săraci care-ți trec prin față.
Și nu contează unde ești, nevoia de a fi șmecher dă în clocot!
În trafic? Tu ești îmbâcsitul care se suie pe linia de tramvai, care schimbă șapte benzi de circulație în 12 metri, ăla care nu dă semnal când schimbă direcția de mers, imbecilul care nu se dă la o parte din fața ambulanței, idiotul care nu oprește la trecerile de pietoni.
Și asta doar pentru a te simți important, pentru a te vedea tu deasupra celorlalți.
Prin magazine sări în ochi și în urechi… ragi ca un tălâmb descuamat la un telefon pe care-l ții demonstrativ cocoțând cotul mâinii undeva în sus, în corcoduș. Și te bagi în față la coadă, repezi oamenii ce lucrează în magazinele prin care treci, tu ești gângavul pe care-l uită Dumnezeu pe partea stângă a scării rulante, bivolul care se bulucește să se suie în lift înainte ca cei care vor să coboare să o poată face.
Pe Facebook îți biciui prostia infatuată prin niște postări agramate, cu virgule aruncate ca dinții unei furci știrbe, postând de-a valma chestii care crezi tu că te arată puternic. Și deștept. Genul de imbecilitate-truism de genul… veața e k scara d la gâini… scurtă și plină de kkt. De-te naibii de nebun, da’ deștept te-a mai făcut tac’tu! În comentarii ești inevitabil dar indubitabil ăla care înjură, care scrie cu CAPS, care pune opt semne de exclamație la sfârșitul oricărei propoziții, că asta ai tu impresia că-ți dă greutate.
Și mai am exemple. Te văd, ești peste tot. La coadă la bancă urlând că de ce ți-au luat comision, în parcarea blocului răcnind la un vecin (care a parcat pă locul tău, Boss, pă locul tău!) ori prin Metrou – împingând oamenii cu rucsacul pe care-l ții – cum altfel?! – în cârcă.
Nu am nimic cu tine, să nu crezi că-s în spume. Că nu-s în spume, cu toate că mă deranjează bădărănia cu care îți scuturi șmecheria ta penibilă.
Nu-s în spume dintr-un motiv simplu… eu sunt prostul ăla care-și pierde momente, minute și poate chiar ore… scotându-ți pe nas bădărănia aia a ta.
Băgându-ți înapoi ambalajele pe care tocmai le-ai aruncat pe geam la stop.
Nelăsându-te să te înfiletezi înapoi pe banda de circulație după ce te-ai băgat ca vita pe linia de tramvai.
Luându-te frumos de braț și scotându-te din rândul unde ai încercat să te bagi cu nesimțire.
Intervenind atunci când îi iei morții în penis unei femei care a avut proasta inspirație să creadă că dacă e pe trecerea de pietoni tu vei respecta asta…
Eu sunt ăla care sună la 112 atunci când te dai jos din mașină să împarți flegme prin trafic unor șoferi care par că pot fi dominați de tupeul unui limbric. Că doar un limbric bagă coada între picioare și fuge atunci când este înfruntat direct.
Te văd, oaie, zilnic. Și sunt atât de prost încât de fiecare dată când te văd că abuzezi de bunul simț, de frica pe care o stârnești, de lehamitea celor ce și-au pierdut speranța că cineva te-ar mai putea educa… fac lucrul care te doare cel mai tare: îți spun în față ce cred.
Și nu-mi fac filme… sigur că-mi pot lua și eu câteva șipci de gard sau bâte de baseball pe cârcă, că doar nu-s Brus Uilis ca să Dai Hard. Dar cumva îmi asum.
Și ce-mi place cel mai mult este că atunci când ești înfruntat își iau și ceilalți inima-n dinți și intervin. Și-ți spun și ei ce cred despre tine. Îți spun în față că ești un șlap jegos și că nu meriți nici măcar un șut în cur.
Și te văd atunci, bădărane, cum bați în retragere și – clipind des – ești complet năucit că șmecheria ta s-a terminat când doi-trei oameni de bun-simți te înfruntă.
Ești o sărăkie, ca să-ți spun pe limba ta. Și te doare de fiecare dată când oamenii îți spun că văd ce ești, boss.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.