Tocmai am terminat de citit cartea asta, Eu, Seinfeld și tumoarea de Adrian Novac.
O am de ceva vreme dar n-am avut timp s-o citesc, am profitat de-o fereastră și deși am pus mâna pe ea cumva sigur că o voi abandona pe parcurs – îmi place să citesc lucruri pozitive, nu chestii reale legate de tumori – recunosc… am citit-o dintr-o singură suflare.
E scrisă sincer. Deschis. Uneori cinic, chiar dacă pe un ton glumeț, alteori dramatic… dar fără să te ducă deloc cu gândul la telenovelistice clișee a la Hose-Armando, soi embarasada!… sau cum s-o scrie însărcinată în limba lor.
În esență autorul a trecut printr-o experiență în sine traumatizantă, i-a fost descoperită o tumoare la creier.
De-aici și până la temerile față de inevitabila operație, implicațiile profunde ale dramei pentru individ și pentru familie, schimbarea viziunii asupra lumii… până la toate astea pasul a fost mic.
Totuși, eu am zâmbit mult citind cartea, ba uneori chiar am și râs. Da, practic autoironia cât de des pot, de-aia mă amuză teribil când o văd manifestându-se din plin și la alții.
Inițial am vrut să preiau câteva pasaje din carte pentru a vă convinge s-o citiți, dacă vă cade sub nas.
Dar îmi dau seama că în cazul cărții ăsteia e cea mai proastă variantă posibilă… rup comedie sau dramă dintr-un context ce le conține pe amândouă într-un amestec perfect. De ce să stric?
Eu o recomand cu drag, te trece prin niște stări interesante, unele îți fac pielea de gâină, altele îți creponează sufletul… și din când în când râzi.
Da, ciudat.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.