Ea știe să mă lase singur. Să știi, uneori e bine să fii singur.

M-am cunoscut acum mulți ani.
Am avut niște părinți care nu m-au omorât să învăț la școală, dar s-au omorât să mă facă să mă învăț pe mine.

Pentru că de nu te cunoști nu ai cum să mergi către fericirea ta, așa mi-au zis.

Și-am aflat, de-a lungul anilor, că uneori vreau să fiu singur.

Singur.

Eu cu gândurile mele.

Cu sufletul meu.

Cu liniștea mea.

Singur și însurat?! Se poate?!

În imperfecțiunea mea… îmi iubesc nevasta.

O iubesc dar plec de lângă ea.

Nu des. Nu rar. Uneori plec de lângă ea.

Ca să mă aud pe mine.

Acum ceva vreme am plecat câteva săptămâni. M-am dus la capătul lumii, la Norkapp. Nordcap. Nordkap. Spune-i cum vrei…

M-am dus cu motoreta pânâ în cel mai nordic punct al Europei nu ca să fiu departe de ea.

Ci ca să fiu doar cu mine.

Am petrecut seri în Budapesta, în Viena, Hamburg, Copenhaga, Umea, Rovaniemi, Karasjok, Alta, Otteren, Lofoten, Trodheim, Oslo și naiba mai știe în ce alte orașe… singur.

Am avut zile la rând în care m-a plouat fără întrerupere. Și am zâmbit.

Am avut zile la rând cu frig din ăla de mi se aburea casca și respiram cu guri mici, că simțeam cum mi se usucă plămânii în mine. Dar am zâmbit.

Am avut zile la rând în care vedeam doar pădure și asfalt. Dar am zâmbit.

Pentru că am avut timp să fiu cu mine. Mi-am ascultat muzica, mi-am ales singur hotelurile și campingurile, am decis singur unde să mănânc și cât să stau. M-am trezit singur, la ora aleasă de mine și mi-am făcut sigur traseul.

Singur. Eu cu mine. De vorbă, multe zile la rând.

Apoi m-am întors acasă. Și ea a înțeles.

Ea știe să mă lase singur.

Să știi, uneori e bine să fii singur.