Pentru unii România e frumoasă, pentru alții e urâtă. Lucruri, amănunte, întâmplări, toate astea și multe altele dau coerență percepțiilor noastre față de țara în care trăim.
Un loc de muncă bun alături de o retribuție pe măsură te suie pe dealul mulțumirii și poți ajunge să spui că România e frumoasă.
O familie frumoasă și mulți prieteni mișto alături de care îți aranjezi viața bine… România e frumoasă!
Un ochi înclinat către frumos și care observă superbele linii peste care se arcuiesc rochițe și bluzițe pe stradă… România e frumoasă!
Poți găsi multe motive (depinde și de om, că sunt unii care nu văd urmă de frumos nici la Luvru!), multe zic eu, după care să tragi concluzia că România e frumoasă.
Dar după ce ai fost măcar o dată într-un spital românesc… plesnești peste ochi pe oricine vine și-ți susține în față partea cu frumosul.
Spitalele noastre sunt în proporție de 90% praf.
O atmosferă aglomerată cu oameni nervoși, agitați și chinuiți. Holuri urâte, vorbe tăioase, priviri piezișe…
Și mai presus de toate avem hegemonia cuvântului NU.
NU se poate, NU avem, NU știu, NU puteți, NU găsim, NU știm. Omul, de când intră pe poarta spitalului nu aude altceva decât NU.
NU parca acolo, NU aștepta acolo, NU intra acolo, NU se poate acum, NU vă așezați acolo!
sistemul nostru sanitar ar trebui să se numească NU.
ar fi mai simplu și mai cinstit…
Și e incredibil cum situația asta rămâne în picioare de atâția ani. E incredibil cum de nu este în stare nimeni să se ocupe astfel încât atunci când intri pe poarta unui spital să nu te simți ca în curtea unui lagăr de concentrare.
Și ne uităm, desigur, la alții și ne apucă stupefacțiile când vedem că în țări nu neapărat mai civilizate decat a noastră lucrurile stau altfel.
La noi…
– NU se poate. Și nu vă inflamați, că tot la noi ajungeți!
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.