Dacă te lauzi cu o faptă bună… atunci nu se mai pune!

Da, am văzut chestia asta acum ceva zile, scrisă pe undeva.

Mi-a rămas în cap.

Vorbă de om care n-a privit des în ochi bucuria sufletului disperat și fără speranță.

Că parcă dacă-i dai cuiva o pâine și-apoi povestești despre asta… tocmai i-ai aruncat omului pâinea la canal.
Dacă-l învelești pe omul înghețat și menționezi cuiva despre asta… e ca și cum tocmai i-ai băgat picioarele într-un lighean de apă rece.

Vorbe de oameni care-i suspectează pe ceilalți că fac bine doar pentru show.

Vorbe care nu iau în calcul faptul că faptele bune se adună. Și nu pe Facebook ci în bucuria unora în nevoie.

Vrei să te mint? Nu te mint, eu sunt mândru când pot și reușesc să fac bine.

Nu mă simt mai bine decât X sau Y, mă simt mai bine cu mine.

Mă simt util.

Și sunt mândru de asta.

Prefer, de exemplu, să fiu mândru pentru că azi donez sânge… decât că mi-am luat o mașină scumpă.

Nu m-ai auzit niciodată povestind despre ce mașină mi-am luat, dar sunt șanse să mă fi văzut la o umanitară mică sau mare.

Și vorbesc despre asta. Nu ca laudă și nici pentru a da eu vreun exemplu… cine naiba sunt eu ca să dau exemple?

Vorbesc despre asta pentru a încuraja. Pentru a transforma asta în ceva normal.

Vreți să ne luăm la întrecere?

Cum ar arăta lumea dacă n-ar fi un concurs generalizat de care are mașina mai mare, cârpele mai scumpe, diamantele mai strălucitoare… ci ar fi un concurs de cine donează mai mult, cine se implică mai tare, cine ajută mai mult?

Cum ar fi lumea mai bună? Cum e acum, când e privit cu admirație cel care fâțâie o tablă de 100k euro… sau în lumea în care ar fi privit cu admirație cel care tocmai a hrănit o familie aflată în necaz?

Pentru că eu mă uit cu admirație și cu fruntea plecată la cel pe care-l văd împărțind oamenilor fără adăpost o ciorbă caldă la Gara de Nord… nu la cei care-și primesc roaba de șampanie la discotecă.
Chiar dacă și unul și altul pun poze pe Insta cu ce-au făcut… unul cu polonicul, celălalt cu nota de 10k de euro.

Aveți impresia că Oana și Carmen spun #noifacemunspital să se laude, să dea mai bine decât tine pe Feisbuc… sau pentru că știu că în felul ăsta chiar vor reuși să facă spitalul ăla?

Am auzit milioane de ironii la adresa Andreei Marin. Că, „Vai, zâna bună, ce să ne mai facem!„… dar n-am văzut mulți care chiar să se uite să vadă câte a făcut femeia pe bune pentru diverse cauze și oameni ce au simțit direct ajutorul ei. Nu c-ar avea nevoie de mine avocat, dar hai să le spunem și p-astea…

Am văzut umani, mai publici sau mai puțin, postând câte o poză de la donarea de sânge. Și la postările astea ce erau însoțite de „Donează și tu, așa chiar ajuți!” am văzut comentarii critice, că… de ce se laudă cu bine pe care-l fac?! Că dacă se laudă… nu se mai pune!

Ce nu se mai pune? Nu se mai pun câteva sute de mililitri de viață în venele care mor pe masa de operație doar pentru că tu ai impresia că gestul este unul ipocrit, doar o laudă goală?

Nu, gol este gestul de a concedia o faptă bună, oricât de măruntă ar fi ea, doar pentru că cineva a vorbit despre ea.

Dar știi ce e cel mai rău? Că taxând așa nu faci altceva decât să descurajezi omul de la a mai face gesturi frumoase.

Pentru că omul, oricât de altruist ar fi el, ajută pentru că asta îl bucură și pe el.

Și-atunci când cineva îi spune „Bravo, umanule, bravo!” îl încurajează să insiste, să mai facă, să mai ajute.

La asta să te gândești atunci când mai judeci pe feisbuc.

Apropo… mergi și donează sânge, dă bani pentru spital, construiește case pentru copiii fără șansă, curăță gunoi, oferă alinare. Și-apoi laudă-te cu asta pe Facebook. Să ne încurajezi și pe noi să facem bine, ca tine.

So ai o zi bună. Bună ca tine.