Dă-i [play] și citește…
M-am trezit pe la vreo șapte, cu toate că n-a sunat ceasul. Am vrut să scriu ceva vesel despre libertate, despre căutarea bucuriei de a-ți trăi viața, despre a rezolva problemele cu zâmbetul pe buze…
Apoi au început să curgă mailurile, să sune telefonul, să vină SMS-urile… toate marcate cu URGENT!, toate la limită, toate trimise de oameni grăbiți ce așteptau înfierbântați răspunsuri rapide.
Conjugarea verbului. Eu te omor. Tu mă omori. El ne omoară.
Eu te omor cu mailuri.
Tu mă omori cu mesaje.
El ne omoară cu SMS-uri.
Ei ne omoară timpul.
Noi ne omorâm timpul.
Voi ne omorâți timpul.
Ei ne omoară timpul.
Trece timpul. Fuge. Nu se uită la noi, el are ritmul propriu.
Și în timp ce ceasul ticăie, în timp ce nisipul se scurge, în timp ce secundele ne trec… noi rupem în două mailurile, mesajele, dead-line-urile, nervii.
Atât facem.
Ne-am creat impresia că schimbăm lumea, că facem istorie, că suntem tari, că suntem admirați, că suntem competitivi, că se vorbește despre noi, că suntem diferiți, că… fix un rahat.
Nu facem altceva decât să ne ardem timpul.
Care e scurt.
Care se termină.
Alergăm după recunoașterea altora, după aprecierile altora, după zâmbetele altora sau după bani.
În loc să mergem către fericirea proprie.
Oricare ar fi aia.
Avem. Și vrem să avem mai mult.
În loc să fim…
Hai că te las, mi-au venit vreo patru mailuri. Toate au nevoie de un răspuns urgent…
V-am spus eu de ce nu-i bună rulota aia… te face să vezi altfel toată treaba asta.
Auzi? Măcar în week-end scoate-ți pârleala! Ieși, fă ceva pentru tine, dormi sau fugi pe munte… dar nu pierde timpul degeaba. E păcat.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.