Confesional dramatic III.

Confesional dramatic I.

Confesional dramatic II.

[…] A doua zi eram acasa. M-a sunat si mi-a zis atat: “Marius, sa stii ca nu mi-e bine…“.

I-am zis ca vin acum la ea. A insistat sa nu vin, ca nu-mi raspunde si tot asa. Prea tarziu, eram deja pe drum.

Am batut la usa, am gasit-o din nou plangand. Mi-a zis ca e foarte ocupata cu scoala, cu munca, ca nu reuseste sa-si faca ordine in idei, ca nu se poate concentra.

Am reusit ca intodeauna pana atunci, sa o linistesc. I-am spus ca mereu se poate mai bine si daca n-a fost sa fie intre noi va gasi pe cineva mai bun decat mine. Am vorbit mult.

Mi-a tipat la un moment dat ca mi-a fost atat de usor sa renunt la ea, de parca n-ar fi fost nimic. I-am zis ca nu e asa. Ca nici mie nu mi-e tocmai usor. Mi-a zis atunci ca singurul care n-a renuntat la ea vreodata a fost Mircea, prietenul ei de dinainte de manager.

Stiam ca e asa, stiam ca tipul o suna des si ca ea incearca sa mentina o relatie de amicitie cu el in timp ce el insista, beat fiind, ca e iubirea vietii lui.

M-a deranjat dar am lasat-o sa-si verse nervii. Am stat cu ea pana la 3 dimineata. Se linistise cand am dat sa plec. Ceva m-a oprit. Imi doream enorm sa-i fie bine.

N-am rezistat si am sarutat-o… evident seara s-a sfarsit la ea. Eram din nou impreuna.

I-am explicat in a doua seara ca lucrurile nu pot sta la fel ca inainte, ca increderea e importanta si ca trebuie sa inteleaga ca eu sunt doar cu ea. M-a intrebat daca a fost cineva intre timp. I-am zis ca da, dar nu i-am dat detalii.

Au fost cateva saptamani foarte OK apoi am simtit ca s-a schimbat ceva. Mergeam impreuna la serviciu si o vedeam mereu dimineata din ce in ce mai obosita. La intrebarea mea imi raspundea ca nu e nimic… ca lucreaza… i-am propus sa luam o vacanta… n-a vrut.

Nu intelegeam ce e cu ea. Am vrut, totusi, fara sa stie ea, sa stiu cand adoarme. Asa ca m-am uitat in telefonul ei, sa vad cand are ultimele apeluri si cand inceteaza activitatea pe el.

Ultimele activitati erau o serie de mesaje cu Mircea, fostul ei, care nu renunta la ea. Dar de data aceasta, raspunsurile ei nu mai erau intelegatoare dar refuzuri ci erau declaratii de dragoste in toata splendoarea.

Si asta incepuse de la prima desparire din mai pana acum la final de iunie cand noi eram impreuna de o luna. Am cedat nervos.

I-am pus telefonul in mana si am dat sa plec. S-a bagat in cale incercand sa-mi explice. Am dat cu pumnul in perete atat de rau incat m-am ranit.

Insa nu ma durea… durerea intensa era in piept. Nu-mi venea sa cred. Din mesaje reiesea ca nu s-au intalnit dar modul in care erau exprimate lucrurile era cat se poate de deranjant. Era prima data cand ma mintea, relatia noastra bazandu-se pe sinceritate pana la prostie.

Cearta a fost dintr-o singura directie, eu urlam. M-am trezit atunci zicand 2 cuvinte ce alcatuiesc singura jignire pe care i-am adresat-o vreodata. Iti spun cu toata sinceritatea de care sunt in stare, LE REGRET DIN ADANCUL SUFLETULUI.

A fost cea mai mare greseala pe care am facut-o in vreo relatie si chiar daca ea va uita, ma va ierta sau va pune pe seama nervilor, sau orice scuza va gasi oricine oricand, eu nu voi putea sa ma iert niciodata.

Pentru c-o aveam in fata ochilor pe femeia visurilor mele la momentul respectiv si totusi am jignit-o atat de urat. N-o sa mi-o iert niciodata. E invatatura de minte pentru tot restul vietii mele si faptul ca am cedat nervos nu e si nici nu va fi vreodata vreo scuza.

Lasase capul in jos si plangea. Mi-a spus ca nu vrea sa ma piarda. Mi-a spus ca nu era simplu pentru ea. Mi-a spus ca Mircea ii dadea mereu incredere si ca a tot cautat-o dupa despartire.

Mi-a spus ca m-a vazut mereu ca pe un sot potrivit (desi nu inteleg cum, avand in vedere ca eram doar de cateva luni impreuna) si ca tatal perfect pentru copiii ei. Asta m-a facut sa tac.

Am inchis gura si n-am mai zis nimic. Am lasat-o sa ma duca la serviciu cu masina… mana stanga nu-mi permitea sa conduc. In parcare a inceput din nou sa planga. I-am explicat ca plange degeaba.

Intre timp, din telefonul ei, eu l-am sunat pe Mircea, i-am zis ca stiu de mesajele lui si ca ar fi cel mai OK sa avem o discutie intre 4 ochi sau 6 ochi pentru ca-i face rau Cristinei.

Tipul m-a refuzat si mi-a zis ca el n-o vrea inapoi, ca sunt doar momente ale lui de slabiciune si ca-mi doreste sa fiu fericit cu ea, daca ea ma iubeste.

A fost momentul in care eu l-am pus pe speaker.

In masina, in parcarea din fata firmei, ea mi-a zis sa n-o uit si sa-i promit ca-i raspund la telefon daca ma va suna. N-a avut curajul sa incerce sa ma sarute, asa ca m-a pupat usor pe umar. Mi-a ramas asta in minte.

Pe 16 iulie, era marti, tin minte perfect ziua. Ceva s-a rupt in mine atunci. Ea a plecat in vacanta weekend-ul ala cu fetele.

Era planificat. Eu… mi-am luat masina si am fugit, am facut 425 de kilometri in 3 ore si 45 de minute, ca un complet descreierat. Mi-am urlat furia de vreo 100 de ori in masina.

M-am dus acasa, in orasul de unde sunt. Am stat cu amici. M-am linistit, dupa 3 zile de alcool si iesit, suprafata era din nou intacta. In interior… trageam sa mor. Dar la suprafata paream OK.

Dupa cele 3 zile Cristina mi-a trimis un mail in care imi zicea ca isi intelege greseala dar ca e oarecum si vina mea, pentru ca n-a putut avea incredere in mine dupa momentul Sorina si ca desi crede ca acum sunt intre alte 1000 de fete isi doreste sa ramanem prieteni si ca nu poate sa spuna cat de rau ii pare.

M-a dat peste cap. Am sunat-o si i-am zis ca ar fi OK sa stam de vorba.

Am gasit-o din nou retinuta. I-am explicat cu calm ca daca vrea sa fie cu ala, sa fie cu ala si asta e. Mi-a zis ca nu stie ce vrea. Ca a fost confuza sa-i raspunda asa.

Am vorbit din nou, de data asta distant, pana la 4 dimineata. Am plecat pe jos din parcul Operei. Ne-au udat stropitorile, ca daca nu… mai stateam ore.

Pe drum m-a rugat sa ma tina de mana. Am intrebat-o ce rost are. Nu mi-a raspuns dar a inceput din nou sa planga. M-a luat pana la urma de mana si mi-a zis ca se simte ca intr-o drama.

Am condus-o pana la ea in camera. Tin minte si acum, era aproape 5 si rasarea soarele.

La etajul 5, la 5 dimineata, cand era clar ca eu si ea n-o sa ne mai impacam in veci, s-a luat lumina si am ramas in intuneric.

Zi-mi ce vrei, iti zic purul adevar. Ne-am apropiat si ne-am sarutat. Mi-a zis ca ma iubeste, am stat asa vreo 10 minute.

Lumina a revenit. Am plecat fara vreun cuvant….

[maine seara sper sa public finalul. Sa fiti bine!]