Confesional dramatic.

[multi imi cer ajutorul, sfatul sau parerea. Uneori cate o poveste iese complet din tipare si-atunci aleg s-o public. In ce scrie mai jos toate numele sunt modificate de mine dar povestea este 100% primita de la (hai sa-i zicem) Marius.

Si este incredibila…]

Da-i [play] si citeste.

Ok, eu, Marius, 27 de ani, inginer ITst din pasiune si prin circumstanta lucrurilor (n-are prea mult sens dar nu e tocmai relevant). Prietenii imi zic ca-s destept, ca invat repede.

Nu s-au scutit de la epitete ca istet ori genial. Dar eu nu m-as duce atat de departe. Ei sunt prieteni si sunt de treaba. O sa zic doar ca… ma pricep la numere… le retin, le imaginez, le invart intre ele destul de repede.

Imaginatia m-a ajutat enorm. Si memoria. Retin aproape orice cretinatate de combinatii razlete de cifre vazute o singura data.

Uneori sunt complet inutile, ca o serie de numere aparute intr-un film, alteori ma ajuta… numere de telefon, indici, distante, etc. Iti zic asta ca sa-ti faci o imagine cum functioneaza mintea mea si-ti mai zic un secret: totul functioneaza pe scenarii.

Cea mai buna reprezentare grafica e cea din Sherlock Holmes. Am ras ca un idiot in cinematograf la prima parte.

Cu fetele as zice ca ma descurc. Am fost mereu putin ciudat/misterios si asta a parut sa ma treaca “exersat” prin liceu.

Si mai e ceva. E micul talent/blestem al meu: inteleg foarte repede cum si ce gandesc oamenii si pot spune lucruri din mintea cuiva dupa un minut de conversatie. Asta prinde la fete.

Nu-i totul insa roz si fun, pentru ca uneori intalnesti oameni care nu te suporta sau care nu-ti acorda timpul de a te cunoaste. A stii ce e in mintea lor devine atunci un chin.

Pe EA am cunoscut-o la primul loc de munca. O sa-i zic Cristina, respectandu-i intimitatea. N-am remarcat-o instantaneu. Desi lucram intr-un birou foarte mic au trecut mai bine de doua saptamani pana sa-i stiu numele.

Lumea m-a placut acolo. A fost primul job si primii prieteni de acolo. Am vrut sa separ lucrurile si sa nu-mi fac amicii apropiati, dar n-am reusit.

M-au cucerit. La un moment dat lucram in ture, unele si de noapte, de la 19 la 7. Coordonatorul nostru de atunci, care avea sa ne ajunga manager, m-a placut.

Am iesit, am stat de vorba, asa ca a preferat sa ma ia cu el pe tura, sa-l ajut. Pe aceeasi tura era si Cristina. Am vorbit mult de tot, turele de noapte zburau foarte repede in discutii interminabile unde, de obicei, ajungeam singur de o parte impotriva celorlalti 3 colegi (asta s-ar putea sa-ti spuna ca-s cam fixist – nu-i departe de adevar, imi place sa am dreptate).

Asa ca am vorbit foarte mult cu Cristina. Plecam de la serviciu impreuna, pentru ca stateam foarte aproape unul de celalalt. I-am remarcat inteligenta.

Dar n-o sa fiu ipocrit. E frumoasa foc, bruneta, niste ochi mari si verzi.

Spun cu toata sinceritatea ca m-a atras dar nu indeajuns incat sa-mi pese mai mult sau sa incalc principiul unde muncesti nu te combini.

Asa am ajuns amici destul de buni. Vorbeam deseori si pentru ca ne invitam in oras reciproc discutiile noastre au starnit barfe. Cristina avea prieten, coordonatorul nostru, Bogdan, o placea in mod evident si incerca subtil sa o desparta de al ei.

Barfa era ca ea, Cristina, n-are viata lunga cu prietenul ei Mircea si ca fie il inseala cu mine fie cu Bogdan. Daca te-am pierdut, imi pare rau.

Eu m-am angajat in iulie 2011 si la sfarsit de septembrie Cristina si-a dat demisia si a plecat din firma. Am ramas prieteni, ieseam des, tineam legatura.

Intr-o seara m-a sunat sa-mi zica sa iesim. I-am zis ca vorbim intr-o ora. Dupa o ora n-a raspuns la primul apel. N-am insistat. M-a sunat dupa 10 minute in lacrimi. Se despartise de Mircea. Si plangea.

I-am zis sa vorbim cateva minute. A acceptat.

Am uitat sa-ti zic ca intre timp noi iesiseram prin cluburi si cu managerul si cu amice de-ale ei si ma surprinsese faptul ca era mereu singura.

Am reusit si-am linistit-o in seara aia, marea ei frica fiind evident ca nu va gasi niciodata ceva mai bun. Asta se rezolva usor, e clar ca daca era cel mai bun… nu se intampla sa va despartiti.

Dupa momentul in care ea a fost singura, Bogdan, managerul, a tot insistat pe langa ea si pana la urma am aflat ca i-a iesit. Am felicitat-o. A zambit stigher.

Talentul si imbibatia alcoolica din momentul respectiv m-a facut sa fiu sincer si i-am zis ca nu pare fericita si ca nu stiu de ce dar perechea Cristina si Bogdan pare fortata, ca e ceva in neregula cu ea.

Asta se intampla in octombrie. Am vazut ca a reactionat relativ aprobator, printre devieri de la subiect.

M-am decis sa-i las in pace. Sa nu ma mai exprim. Fericirea si-o face fiecare dupa cum gandeste. Nu era locul meu.

Si repet, la momentul octombrie 2011 eram doar amici. Bogdan era indragostit insa, vorbea doar despre ea, despre cum si-a gasit locul…

Pe la finalul lui  noiembrie, la o iesire, Cristina mi-a zis ca nu se mai simte atat de bine cu Bogdan, ca e gelos si vazusem (era inclusiv pe mine).

Cristina dadea aceleasi semne plus ca  arata o stare mentala nu tocmai happy. N-am mai rezistat si am intrebat-o la o cafea ce e cu ea, de ce e trista, de ce e deprimata.

Mi-a raspuns sumar, mi-a zis ca-s intre putinii care s-au prins ca ea nu e ok, ca are probleme cu familia, ca se simte incoltita, ca se simte inutila inclusiv profesional. Am incurajat-o. Ma pricep la asta.

A inceput cat de cat sa zambeasca. Am vazut-o revenindu-si in prezenta mea. De ce sa nu zic, mi-a placut asta.

Am tot vorbit si iesit si mereu i-am sugerat ca solutia la problema ei de blocaj e o schimbare. Ca fericirea e inafara zonei ei de confort.

Ne-am intalnit la petrecerea de Craciun a firmei, pe 12 decembrie.

A venit intr-o rochie neagra.

O am in fata ochilor. Arata perfect.

Atunci am realizatat ca-mi place, fizic si emotional. Imi place mai mult decat in starea de amica. Atunci am realizat ca o vreau pentru mine si ca procesele de constiinta ale discutiilor cu ea se refereau si la faptul ca e cu prietenul meu (managerul) Bogdan.

Eram totusi barbat si desi mi-am facut ceva ganduri, am inceput sa flirtez.

Mi-a iesit foarte repede. Devenea geloasa pe atentia pe care o acordam unei alte fete. Se apropia evident de mult cand vorbeam. Bogdan s-a prins ca ceva e in neregula, dar avea ceva treaba pentru ca urma sa fie promovat, asa ca la petrecerea de Craciun de atunci a neglijat-o.

Dupa momentul ala eu nu m-am mai intalnit cu ea decat dupa revelion. Bogdan m-a invitat sa facem revelionul impreuna cu ei si mai multi prieteni si colegi.

Prin faptul ca eu si Cristina flirtam intens prin telefon si messenger si ca era evident ca ceva e in neregula, l-am refuzat.

Ajunsesem foarte apropiati, eu si Cristina.

Ea era acasa, intr-un oras la 170 km de Bucuresti, si pentru ca eu munceam pe 26 si 27, pe 27 fiind si ziua mea, la sugestia mea, Cristina ar fi vrut sa vina in Bucuresti sa ne vedem, doar eu si ea.

Am oprit-o din motive evidente. Revelionul a fost destul de dur. La 12 si 5 m-a sunat, spunandu-mi ca ar fi vrut sa fiu acolo si am vorbit cateva minute.

O ora mai tarziu imi trimitea mesaje in care imi spunea ca nu se poate gandi la altcineva. Totul de langa Bogdan.

Mi-am batut capul cu toti prietenii si toti mi-au zis ca daca-mi place nu conteaza ca Bogdan imi e prieten si ca s-a plans la mine, eu sa incerc sa fac lucrurile clare, pentru ca nu e OK sa fiu atat de agitat.

Mi-au mai zis ca ar trebui sa fiu atent, ca cine face chestia asta pentru mine o poate face si impotriva mea.

Stiam asta, dar am decis sa risc.

Ne-am vazut pe 5 ianuarie 2012. Totul s-a petrecut foarte repede. Pe 8 eram deja impreuna.

Insa Cristina nu se despartise de Bogdan. Incerca metoda: “Nu accept sa iesim, nu ne vedem, sunt ocupata, paraseste-ma tu…“.

[sfarsitul primei parti – in noaptea asta sau maine seara voi publica si partea a doua, tot de pe simpaticul Lenovo X1 Carbon]