Scriu pe blog din 2007. Ce m-a dus pe mine capul. N-am avut de la cine să învăț, drumul meu n-a coincis cu al altora.
Sigur, am avut ajutorul dat de faptul că am o carieră în TV.
Dar omul care intră prima dată să te citească… ei bine, nu va intra și-a doua oară pe blog dacă nu va găsi ceva interesant, oricât de simpatic i-ai fi tu pe TV.
Am scris de mașini și gadgeturi, că-s fan și mă pricep.
Am scris despre relații și suflet, că știu că-s importante și majoritatea evită subiectele astea… că cică ești mai puțin bărbat dacă vorbești despre sentimente. Dar eu am scris.
Am scris despre întâmplări care i-au făcut pe mulți să râdă-n hohote, și asta am urmărit constant… să-i fac pe-ai mei să râdă. Că tristețe e destulă…
Am scris despre diverse produse. Le-am făcut reclamă, cum ar veni. Și din banii ăia am susținut acțiunile umanitare ale Zâmbet și Suflet. Asociația.
Dar cea mai importantă chestie pe care am reușit-o a fost să strâng în jurul blogului oameni care vor să ofere.
În ziua de azi, când e fiecare pentru el, când trage fiecare cât de tare poate către farfuria lui, când nu se mai uită nimeni în stanga sau în dreapta decât gândul de a lua cât se poate și de a nu da nimic… eu am cititori care se oferă să doneze bani pentru cazurile despre care scriu.
Cititori care se oferă. Fără să le ceară nimeni.
N-am organizat ieri o strângere de fonduri, doar am cerut niște informații despre cum și unde să găsim un scaun electric rulant pentru Ciprian.
Totuși, am primit vreo 20 de mailuri și vreo 10 comentarii pe blog care spuneau același lucru: ”Nu-s bogat, dar dacă e nevoie să strângem bani pentru scaunul acela rulant… dau și eu!”.
Și chestia asta, dragii mei, e o situație foarte rară… să se ofere oamenii să dea, din proprie inițiativă, din puținul pe care-l au.
Și pentru asta vă mulțumesc!
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.