Cea mai amară minciună din lume

Comentarii

• Catalin Zălog

  publicitate

  Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

• Gigi Muşchi

  • 22.10.2017

  Cauți maşini pe olx şi ajungi pe cabral.ro, wtf is this bro?

  răspunde-i

  Comentariu

  Trimite
• Ioana

  • 16.10.2017

  Ai zis-o atat de bine Cabral! Cand stii ce iti doresti, cand gasesti si simti ca e tot ce iti trebuie si totusi renunti si cauti motive sa te convingi ca e mai bine asa, ca iti e totusi bine…dar nu iti e, nu.
  Si ma simt atat de nasol ca am ajuns sa imi fac mie asta, sa ma chinui singura, sa ma mint in fiecare zi si sa ma multumesc sa ma simt doar ok. Sa nu lupt ca mi se pare complicat, ca imi e frica sa risc.
  Si stiu ca nu e bine ce fac, dar aleg sa ma mint.

  răspunde-i

  Comentariu

  Trimite
• Ana

  • 14.10.2017

  Psihologia umana este o constanta sursa de cunoastere si de fascinatie, … zic.
  Indivizii simt nevoia de a-i invinovati pe alti indivizi pentru justificarea sau mascarea propriilor neputinte. Constientizarea unor calitati absente in contextul propriei persoane, dar usor observabile la alti semeni, ne dau tendinta de a-i batjocori pe cei blagosloviti. Nu ar fi oare mai sanatos pentru noi si mai armonios pentru toti daca am invata cum sa dobandim si noi asemenea calitati? Ar fi, intr-adevar, insa calea cea mai usoara este si cea mai batatorita din pacate. Apreciem frumosul din altii insa cand ne gandim la cata vointa, cat timp si cata asumare sunt necesare, fie actionam ca vulpea care nu ajunge la strugurii acri, fie cine ne place, ne place asa cum suntem, vorba aia. Nimic mai stupid pentru ca de fapt am fi investit in noi insine, …zic.
  Instinctul de conservare uman imi pare a fi cel mai nociv si antisocial sentiment pe care il avem in noi, dintre toate cele care exista. La nivel inconstient, sau contient mascat dupa cum imi place mie sa-l denumesc (mascat in ideea de a ne nega prin orice mijloace imaginea de mincinosi pe care am putea-o avea despre noi insine si astfel evitarea posibilitatii declansarii unor procese de constiinta care ne-ar aduce sentimente puternice de vinovatie – pe care, in mod evident, nu ni le dorim), toate actiunile noastre sunt conditionate de asigurarea binelui personal, indiferent de mijloacele prin care il obtinem. Cu siguranta multi dintre noi vom fi loviti de sentimentul de revolta si de jignire si vom striga in cor din toti rarunchii ca nu ne regasim. Ba chiar, ca de foarte multe ori, daca nu cumva intotdeauna, ne-am sacrificat neconditionat pentru multumirea sau fericirea celor din jur. Este doar o trista inducere in eroare a noua insine pentru a nu ne leza orgoliul si constiinta. Uneori suntem „nevoiti” sa mintim sau sa obstructionam realitatea pentru a nu-i leza pe cei din jurul nostru… pentru binele lor. Alteori mintim pentru ca ne este teama ca daca ne-am expune in totalitatea gandurilor noastre cele mai sincere nu am mai fi acceptati de cei din jur si astfel i-am dezamagi. Totul nu semnifica altceva decat satisfacerea propriilor dorinte, orgolii, capricii mascate de flamura sentimentelor de protectie emotionala pentru cei din jurul nostru. Noi, indivizii, nu vrem sa recurgem la minciuni si ne doare pentru ca in ultima instanta, si asta doar in cazuri cand efectiv nu am mai avut alta optiune, a trebuit sa deformam realitatea cu scopul de a mentine sau aduce linistea celor din jurul nostru. A fost un chin pentru noi si vom avea procese de constiinta pe termen lung care vor fi sterse insa repede la primul suras al celui pe care l-am protejat. In final suntem multumiti si ajungem chiar sa ne mintim intr-atat incat la un moment dat consideram ca am facut o fapta buna pentru ca nu l-am nelinistit „degeaba” pe cel de langa noi. Si astfel, lantul slabiciunilor si al pretextelor nu inceteaza niciodata, urmand ca in final sa ne incolaceasca grumazul si sa murim asfixiati sub greutatea propriilor minciuni „nevoite”, “nevinovate”. Dar hei, nu suntem toti niste martiri pregatiti oricand sa ne sacrificam pentru binele aproapelui nostru?… Va fi meritat tot efortul la final, insasi viata noastra chiar. Gravitatea situatiei consta nu doar in realitatea cruda ca in definitiv recurgem la minciuna pentru a ne mentine in mod egoist relatia cu cei din jurul nostru, indiferent de natura ei, ci si in faptul ca odata cu ea, de fapt, ne mintim pe noi insine. In timp, diferenta intre realitate si fictiune, adica intre realitatea traita si cea comunicata se estompeaza. Starea de confuzie intre ce suntem de fapt si ce aratam sporeste iar rezultatul, din pacate, nu este altul decat unul care se rasfrange tot asupra noastra – in hainele anoste ale frustrarii si anxietatii. N-ar fi oare mai sanatos sa nu mai mintim pentru „binele altora” si sa invatam incet, cu pasi micuti insa siguri, sa ne asumam propriile actiuni si sa nu ne mai ascundem sub carapacea confortabila a menajarii celor dragi? In momentul in care dezvolti temeri ca cei din jurul tau nu te-ar mai accepta asa cum esti in cazul in care ai fi sincer atat in actiuni cat si cu privire la propria persoana, nu ar fi oare mai bine sa regandesti ceea ce urmeaza sa expui despre tine insuti pentru a nu mai fi nevoit sa iti construiesti universuri paralele? Universuri care oricum se vor prabusi lasandu-te intr-o singuratate dezolanta sau in cazul si mai nefericit nu vor face altceva decat sa iti fluiere vantul confuziei eterne pe la urechi, …zic. Onestitatea exista sau nu, nu functioneaza nici cu jumatati si nici cu sferturi. Doare insa sa fii etichetat drept mincinos pentru ca tu la randul tau te-ai mintit atat de mult incat nu mai intelegi de ce altii ar putea-o spune despre tine. Sunt ei oameni haini de fapt, radicali, la extreme care nu inteleg ca tu nu ascunzi adevarul decat pentru a-i proteja pe cei din jur. Tu de fapt esti un altruist. Nuantele in cazul de fata nu sunt griurile care fac din tine o persoana deschisa ci doar o lipsa de asumare a propriilor actiuni. Un act de lasitate purtat sub masca altruismului fata de cei din jur. Asa cum tu nu ii minti pe altii, nu te minti nici pe tine, nu? Sub egida griurilor, reconsidera totusi si apleaca-ti urechea catre tine insuti. Nu spune nimanui ceea ce vei auzi insa fa primul pas spre a fi sincer macar cu tine insuti daca de altii ti-e teama ca te vor judeca, ca te vor scoate din viata lor. Poate vei fi mai castigat sa ramai cu cei care te vor accepta pentru adevaratul tu.

  răspunde-i

  Comentariu

  Trimite
• Denisa

  • 13.10.2017

  Cred ca toti ne mintim in sinea noastra…zi de zi, cate putin, chiar si pt nimicuri. Poate ne mintim spunand ca suntem optimisti, ca sa putem face fata vietii. Nu mi se pare atat de amar. “Fake it till you make it”, merge uneori..
  Mi se pare amar sa duci minciuna la extrema incat sa te minti ca “nu este asa”, “ca nu ma simt atat de rau”..pana in punctul in care te pierzi de tot…

  răspunde-i

  Comentariu

  Trimite
• Vera

  • 13.10.2017

  Eu (mă) mint. Mult. De cele mai multe ori sunt convingătoare cu mine însămi.
  Când, însă, nu sunt, pic în cea mai pustie beznă. Ca azi. Dar tot pot să-i mint pe toţi cei ce-mi intră-n raza vizuală. Zâmbesc şi le fac cu ochiul, îi vad cum se relaxează şi-i bifez mental pe lista de păcăliţi aşa cum scrijelesc ocnaşii zilele de AMR pe perete. Luaţi zâmbete, luaţi, my treat!

  răspunde-i

  Comentariu

  Trimite
• Loading...