Dă-i un [PLAY], că pe liniște e tare trist…
– Da’ câți ani are?
– Cred că vreo 30.
– Moamăăă, ce bătrân!
Așa vorbeam pe la 17-18 ani, poziționând vârsta asta de 30 de ani undeva dincolo de pătura timpului.
35 de ani? Să aducă cineva formolu’!
40? Tutancamoane, mergi la piramida ta!
Și na că veni formolu’ și trecu, apoi l-am scos pe Tutankhamon la un ping-pong și mă trezesc… azi.
Și sunt un băiat care are ceva bun simț. Nu l-am luat pe tot, dar am o doză decentă, cât să-mi văd de pensia mea când o veni timpul.
Da’ cu tot bun simțu’ meu, nu-mi vine treaba asta cu maturizarea, cu așezarea, cu liniștirea.
Aia cu Age is just a number mi se pare o poveste, ca să-ți spun sincer.
Cădeam în cap în prăpastia de lângă pe pârtie la 20 de ani și mă ridicam râzând. Acum mi-a scăpat cantul și am căzut pe-o neagră la Deux Alpes de-am fost sigur că m-a călcat 313-le peste piept.
Totuși, încep să cred că nu îmbătrânești cu vârsta ci cu gândurile.
Probabil că la un moment dat toate vorbele celor de pe lângă tine ajung să se lipească de creierul tău.
Începi să crezi că E cazul să te liniștești…
Începi să fii de acord că E timpul să te maturizezi…
Începi să accepți faptul că Treaba asta e pentru ăia tineri, nu pentru tine…
Probabil, nu știu. Că de mine nu se lipește nimic, așa-s de imbecil.
Deci… spune-mi și mie… când îmbătrânești? 🙂
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.