Gopo 2014. Opera Română. Premiile Cinematografiei Românești. Fast, eleganță, atitudine, stil.
Covorul roșu de transmis live pe Pro Cinema, având ca gazde doi oameni: Amalia Enache și… cu mine.
Pregătirile sunt pe ultima sută de metri, după repetiția finală se fac retușurile, tehnicul face ultimele reglaje, camerele sunt în poziție.
Eu întotdeauna fac toate cele, discuțiile, repetițiile, toate setările de locație, apoi mă retrag în colțișorul meu, mă liniștesc, mă îmbrac și mă arunc relaxat în direct.
Așa și acum… punem totul în ordine, de la desfășurător și cadre, până la lumini și sunet, regizorii de platou și emisie anunță veseli “Șaptesprezece minute până la live!“, o iau liniștit către cabina mea (pe care o împărțeam cu simpaticul Radu Iacoban, cel care urma să prezinte tot alături de Amalia Enache partea a doua a show-ului, decernarea propriu zisă).
– N-am butoni. Nu-mi vine să cred că i-am uitat… zice Radu și mă face să zâmbesc.
– Stai să văd, poate am eu două perechi… îi zic și verific. N-aveam două. Din păcate.
Îmi scot costumul din husă. Negru, impecabil, cu o croială care-mi place la nebunie. Îl întind pe canapeaua din cabină. Perfect.
Îmi scot pantofii. Negri, luciosi, impecabili. Perfect.
Imi scot papionul. Alb, transparent, cu perle la interior. Perfect.
Îmi scot cămașa… dar nu scot cămașa.
Mi-am uitat cămașa acasă! Mi-am uitat cămașa acasă! Pun mâna pe telefon…
– Cât mai avem până la direct?
– Aaaa… paișpe minuți.
– Văleleu, e nenoroceală!
– Ce-ai pățit?!
– N-am cămașă.
– Ceeeeee?!
Și gata. Toată lumea în priză, toți în explozie, mai avem zece minute și Negru e dezbrăcat! Și ăsta e cât toate zilele, n-ai cum să găsești o cămașă XXL, albă, de papion, de oriunde… e nenorocireeee!
Au venit băieții de la J.D. să-mi dea o cămașă de-a lor, aveau mai multe la ei… dar nu aveau decât mărimea L. Și de la L la XXL e drum lung, crede-mă.
– Mai avem 5 minute până la direct!
Deja căutam soluții de avarie, dar nu prea apăreau variante… dacă puneam papionul la gât direct pe piele zicea lumea c-a venit la striptease, nu la Gopo.
Mai mult, toți trăgeau concluzia că am pus sacoul și papionul direct pe piele pentru că voiam să apar la ziar, nu credea nimeni că amețilă s-a încurcat în șireturi…
– Trei minute până la direct!
– Mda, îmi zic, e clar. O să fiu în costum de seară și cu tricou de bumbăcel. Albastru cu galben. Rupt din stele, fi-mi-ar…
– Salut. Am înțeles că ai nevoie de o cămașă. Ți-o dau pe-a mea. Poate n-o să-ți vină la mâneci dar e OK că nu se văd, ai sacou pe tine. Dacă-ți vine la gât e perfect.
– Doua minute până la direct!
S-a dezbrăcat omul și mi-a dat cămașa. Am pus-o pe mine. Am asamblat restul acareturilor – papion, lavalieră, cască, sacou – și-am tăiat-o la cadru.
– Bună seara, doamnelor și domnilor, ne aflăm la opera Română, la decernarea premiilor Gopo. Suntem Amalia Enache si Cabral Ibacka, vă vom introduce în magia evenimentului…
Acu ce să zic… dacă nu era omul ăsta arătam la teveu de îi bușea plânsul până și pe vecinii mei. Și-am mai zis că mă lasă atât de rece feșonu, trendulețele și mastușihevurili încât poți să faci înghețată. Totuși, consider că trebuie să respecți evenimentul și eticheta, și-am reușit să fac asta doar cu ajutorul lui.
Și pentru că după eveniment aveam de făcut și emisiunea la radio și-apoi cea de pe TV… n-am apucat decât să-i las cămașa în cabină (am lăsat și niște bani, s-o ducă omul la curățat)… vreau să-i mulțumesc:
– Stimabile, în nebunia de ieri seară, n-am apucat să-ți mulțumesc cum trebuie.
Așa că acum și aici îți mulțumesc din suflet pentru ajutor (și îmi cer scuze pentru că te-am lăsat nud în mijlocul Gopo)! Să fii sănătos!
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.