Vlad, despre prietenul lui:
Prin clasa a 8-a am fost diagnosticat cu hepatita A, fiind astfel internat la Infecţioase, unde l-am cunoscut pe Sergiu, unul dintre colegii de salon. Ne-am împrietenit repede, el fiind cu 2 ani mai mare ca mine, iar timpul petrecut în spital trecea mai uşor pentru amândoi – mai o carte, mai un şah, iar noaptea, înainte de a adormi, era program de poveşti. După două zile aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Aşa a aflat Sergiu despre prima mea dragoste – Ramona, o colegă de şcoală cu bucle blonde, al cărei zâmbet sunt convis că-i putea face pe cei din Al-Qaeda şi ISIS să se apuce de promovat pacea mondială şi de plantat panseluţe.
Sergiu ajunsese în spital cu câteva zile înaintea mea, deci ştia care e mersul pe-acolo – unde se fac analizele, în ce constau, programul de vizită, dar cel mai important, cunoştea toate asistentele. Astfel, m-a avertizat în privinţa Răţoiului – poreclă pe care i-a dat-o unei asistente trecute de 50 de ani, dar şi de suta de kilograme, acră şi urâcioasă ca un administrator de bloc comunist. Porecla i se trăgea de la faptul că purta nişte saboţi cu 3-4 numere mai mari care o făceau să arate ca o raţă, fiind mică de statură, grasă şi cu un mers legănat. Imaginea era completată de o voce stridentă ce arunca cuvinte cu un debit demn de un Kalshnikov, cuvinte ce urcau scăriţa din urechea internă făcându-i treptele să scârţâie dureros.
A trebuit să stau internat 10 zile, iar drama pe care o trăiam în acele momente era că această perioadă se suprapunea cu ziua de naştere a Ramonei. Plănuisem dinainte acest moment – flori, ciocolată, plimbare prin parc, dar cireaşa de pe tort era o ieşire pe câmpul de la marginea oraşului (un orăşel mic de provincie) unde, întinşi pe spate urma să ne bucurăm de ploaia de stele a Perseidelor. Problema era că în fiecare seară la ora 10, după ce se dădea stingerea, venea o asistentă şi îmi dădea 3 linguriţe de sirop pe care mi-l turna dintr-un flacon de 1 litru, tratament pe care mi-l dădea doar mie în salonul meu, dar şi alor pacienţi în celelalte saloane. Nu ştiu ce era, dar avea un gust oribil. I-am povestit lui Sergiu despre planul meu pentru ziua Ramonei şi soluţia a venit de la el – să se culce el în patul meu şi să primească cele 3 linguriţe de otravă, iar sub plapuma lui să ascundem mai multe haine pentru a părea că doarme cineva. Bucuros, am plecat pe furiş din spital şi mi-am pus în aplicare planul cu ziua Ramonei, care a fost o reuşită. Când am revenit a doua zi dimineaţa, Sergiu al meu nu era prea bucuros şi începe să-mi povestească:
„Băi, după ce ai plecat am făcut cum am stabilit – m-am culcat în patul tău şi aşteptam să vină cele 3 linguriţe de otravă. La 10 şi ceva intră în salon Răţoiu`, aprinde becul şi întreabă:
– Popescu?
– Aici, îi răspund. Vine direct la mine, eu mă ridic la marginea patului să-mi primesc linguriţele de otravă şi o văd că îşi pregăteşte o seringă.
– Ştiţi, dar mie trebuie să-mi daţi..
Nu termin de spus, că o avalanşă de cuvinte se prăbuşeşte asupra mea, explicându-mi că nu-i spun eu ei ce să facă.
– Întoarce-te şi jos pantalonii!
– Ştiţi, eu nu…
– Ce nu?! Ce tu nu?!
– Eu nu sunt…
– Ce nu eşti?! Cum nu eşti?!
Şi din două mişcări, mă trezesc cu acul înfipt adânc în buca stângă. Nu ştiu ce mi-a făcut, că mă doare şi acum de mor, uite, încă sunt vânăt!”
Am râs de situaţie şi i-am mulţumit, dar problema era că aş fi vrut să mai plec şi în următoarele seri. Nu aş fi putut face asta dacă Sergiu nu se oferea să mă ajute şi în următoarele două seri, bucuros că treburile cu Ramona îmi mergeau foarte bine.
Înainte de externare am făcut schimb de numere de telefon (aveam fix pe-atunci) şi astfel am ţinut legătura o perioadă, fiind din localităţi îndepărtate. Dar apelurile, care la început erau săptămânale, s-au rărit, până când ne-am văzut fiecare de viaţa lui.
La vreo 8 ani după povestea asta, într-o zi foarte agitată, ies de la birou şi traversez în grabă să-mi cumpăr câţiva covrigi pentru a-mi potoli foamea, cu gândul la ale mele. Păşesc cu încredere pe trecerea de pietoni şi un fluierat de roţi mă trezeşte instant. Când ridic ochii, văd o maşină care reuşeşte se oprească cu roţile blocate la 1 metru de trecerea de pietoni. Numai că maşina din spate nu a fost de acord cu o oprire atât de bruscă şi îşi înfige botul în fundul primei maşini, mutând-o după trecere. Evaluam din priviri pagubele (minore, de altfel) când văd cum coboară din prima maşină nimeni altcineva decât Sergiu. Primul lucru pe care mi l-a zis a fost:
– Toată viaţa ta mi-ai făcut fundu` praf!
Am râs amândoi şi după ce am rezolvat incidentul, am mers la o terasă să mai stăm la poveşti. Acolo mi-a arătat că încă are semn de la injecţia făcută de Răţoi. De-atunci am rămas prieteni şi, mai mult, în primăvară urmează să-mi fie naş.
Acesta este un post care nu-i deloc politically-correct. Pentru că o să vorbesc pe șleau despre prieteni.
Că, știi… ne-am obișnuit să le spunem la toți ”prieteni”.
Că de când cu Facebook-ul suntem toți prieteni, vezi-Doamne.
Asta până când ai o belea și vezi că sar pentru tine trei chiori. Și-atât.
Apoi te vaiți că… uite, te-au lăsat prietenii la greu.
Prima chestie: nu le mai spune prieteni… cunoștințelor. Sau amicilor.
Amicii nu sunt prieteni. Sunt amici. Sunt oameni pe care-i cunoști, cu care mai bei ocazional o bere, cu care mai stai la o vorbă.
Cunoștințele… nici atât. Sunt doar oameni cu care te cunoști, cu care te saluți.
Dar nu sunt prieteni.
Prietenii sunt puțini. Prietenii tăi sunt puțini. Prietenii mei sunt puțini.
Este imposibil să ai nu-știu-câte zeci de prieteni.
Da, e frumos să spui că ai 200. Sau 100. Sau 50.
Sună frumos doar și să rostești treaba asta.
Dar tu știi că prietenii adevărați sunt doar câțiva.
Da, sigur, e urât ce spun eu acum… e lumea plină de prieteni. Dar asta doar la nivel declarativ.
Îți dai seama câți prieteni ai atunci când dai de belea.
Pentru că atunci… la necaz se văd adevărații prieteni. Cei care lasă tot și vin. Cei care nu te întreabă când le întorci favoarea. Cei care te ajută fără multe cuvinte. Cei care nu se uită că nu au nimic de câștigat de la tine ci se gândesc doar cum să te ajute atunci când ai nevoie.
Prietenii adevărați sunt puțini. Și sunt de prețuit.
Și uneori se ivește ocazia să poți face ceva pentru ei.
* De exemplu, acum ai ocazia să îi faci cadou unuia dintre prietenii tăi un aparat foto Sony Alpha A5000.
Cu ce ocazie? Cei de la Groupama au o campanie simpatică prin care premiază prietenia. Dacă eşti client Groupama, generezi un cod pe care il transmiti unui prieten care vrea să-şi facă o asigurare, iar prietenul tau primeşte o reducere de 10% din preţul asigurării în momentul în care o încheie.
Faza este că și tu primești ceva… intri automat în tragerea la sorţi pentru o Dacia Duster și alte premii. O campanie simplă și foarte mișto, ai aici mai multe informații.
Ei bine, dacă tot vorbim despre campania asta Groupama legată de prietenie, spune-mi și mie printr-un comentariu o ocazie când ai primit un ajutor nesperat de la un prieten.
Iar eu voi premia cel mai simpatic comentariu cu un A5000 de la Sony.
Aștept comentariul tău mai jos.
Și apropo de campania Groupama, așa arată vizualul:
Deci: cu ce ocazie ai primit un ajutor nesperat de la un prieten?