Momentan, imi place Mircea Eliade. Imi place pentru ca e primul scriitor roman pe care l-am citit de buna voie si chiar nu m-a plictisit.
Am citit Maitreyi, care inca mi se pare o poveste remarcabil de frumos scrisa.. chiar daca am aflat intre timp ca nu-i chiar reala, citind si romanul ei raspuns (Dragostea nu moare, parca se numea). M-a impresionat cum insereaza el filosfie printre randuri.
Si mi-a placut in mod special cum si-au terminat fiecare romanele.
Eliade, spune la sfarsitul cartii lui: “…Şi dacă n-ar fi decît o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.”
Iar Maitreyi Devi incheie asa: “Mircea si-a ridicat fata. Ochii îi erau opaci. Oh, nu, cele mai rele temeri ale
mele s-au adeverit: ochii lui au devenit de piatra. El nu va mai putea sa ma vada
niciodata. Ce trebuie sa fac? Nu mai am puterea sa aduc lumina în ochii aceia, nu mai
am lampa în mâna, cine stie când i s-a irosit uleiul si când i s-a stins pâlpâirea, tot
purtata de-a lungul acestui drum. Spaima m-a schimbat, nu mai sunt Amrita. Am
redevenit o faptura muritoare, acum gândesc ca el: patruzeci de ani! Patruzeci! E întradevar
prea târziu. Ma întorc încet, trebuie sa ajung la usa, trebuie sa apas pe clanta
de alama si sa deschid usa. Pe urma, am sa ajung afara în strada si am sa ma duc la
Shirley. Din strafundurile fiintei mele suie un oftat si se roteste prin camera. Ma
îndrept spre usa printre mormanele de carti, când aud vocea lui Mircea vorbind în
urma mea:
– Amrita, asteapta putin. De ce te lasi doborâta acum, când timp de atâtia ani ai fost
atât de curajoasa? Îti promit ca am sa vin la tine si, acolo, pe malurile Gangelui, am
sa ma arat tie asa cum sunt eu cu adevarat.
Nu sunt o pesimista. În adâncul inimii mele zdrobite, o mica pasare a sperantei,
care se zbatea de moarte, a tresarit la auzul vocii lui Mircea si simt ca ea reînvie si se
preface într-un phoenix. A vazut cineva un phoenix? Arata exact ca un albatros.
Pasarea aceea uriasa îsi flutura aripile mari si apoi, luându-ma cu ea, ma înalta tot mai
sus, tot mai sus, în timp ce acoperisul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a
Pandorei si zidurile dispar iar cartile de piatra se prefac în valurele; aud gâlgâitul apei
curgatoare.
Pasarea asta colosala, facuta din iluzia sperantei, îmi sopteste, pe când plutim
spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan:
– Nu fi deznadajduita, Amrita, vei izbuti sa mai aduci lumina în ochii lui.
– Când? întreb eu cu patima. Si ea îmi raspunde:
– Când îl vei întâlni în Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.”
Nunta in cer mi-a placut mult.. Pentru ca doar iti sugreaza rezolvarea in final, nu ti-o ofera direct. Si chiar am fost surprins sa discut cu cineva care citise cartea, dar a fost ceva cu totul nou cand i-am spus ca cei doi barbati vorbeau de aceeasi femeie. Te face sa vezi totul dintr-o alta perspectiva.
Am mai citit si nuvele, si pot sa spun ca e mereu surprinzator. Dar mai am multe de citit..

Autorul preferat – concursul cu carti de saptamana asta.

Pe aceeași temă

Comentariile sunt ascunse momentan